Un cer ca de sticlă. Albastru, intens, nemișcat. Pășesc încet, respir și mai încet, deși tânjesc după o respirație mai ca lumea, mai adâncă, s-o simt că-mi umflă pieptul, ca un curcan înfoiat, nu îndrăznesc. La fel îmi simt și plămânii, casanți, mi-e frică să respir prea profund, să nu se împrăștie-ntr-o mie de cioburi. Enervant, iritant, obositor, fiecare acces de tuse mă lasă fără puteri, golită de tot: de chef, de rezerve, de oxigen… Devin tot mai nervoasă, tot mai irascibilă, efectiv simt că nu mai pot. Nu mai vreau. Dar… n-am încotro, tre’ să pot. Și când nu mai pot, io tre’ să mai pot, n-am alte opțiuni. Niciodată n-am avut. Deși aș fi vrut… Ce-aș mai fi vrut să am!
Da, e disperare, e furie, e frică, e resentiment, e blocaj, e sufocare, e plâns înăbușit, toate adunate și depozitate fără să știm, fără să vrem. Și uite cum ies la suprafață, uite cum ne obligă să le vedem. Opțiuni? Aș fi vrut să am. Atunci și acum. Alternativele trebuie căutate. Opțiunile trebuie să le vedem. Chiar dacă-s dureroase, chiar dacă ne prefacem că nu le vedem, ele există.
Doar că nu întotdeauna ne plac. Nu întotdeauna le acceptăm.
Opțiuni. A opta. A alege. A vrea să…
Vreau să pot să respir iar normal. Fără să mă sufoc, fără să mă înec, fără să tușesc, fără durerea și greutatea din piept. Vreau să pot urla, să țip, să strig. Să sparg cerul casant, albastru, intens, într-o mie de cioburi, într-o mie de frunze, într-o mie de opțiuni. Într-o mie de voci…
Cu drag și cu iubire,
Aura.
24/10/2021
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu