Pozele-s de câteva zile. Cheful de scris este de azi, aseară nu l-am găsit. Uneori nu-i nevoie de prea multe cuvinte, nu-i așa? Taci și admiri, în liniște. Mașinile care trec vâjâind pe autostradă mai deranjează, în rest e perfect. Câmpul deschis, cărările multe, care mă ispitesc, simt că-mi oferă multiple posibilități și-mi intensifică dorul de ducă, păsările fel de fel, florile, iarba, mirosul de pâine proaspătă, scoasă din cuptor, ce vine de la o brutărie ce-i peste drum, toate astea și multe altele fac serile perfecte, prelungesc plimbările. Am văzut o tufă mare de liliac, mov și alb, amestecat, peste canal, în spatele unei case, mă bătea gândul să mă duc să cer două, trei crengi bărbatului care stătea pe terasă și admira cerul, și el. Cred că mi-ar fi dat, cineva care apreciază frumusețea cerului și liniștea serii mi-ar fi înțeles nevoia de-a-mi afunda nasul în florile parfumate de liliac…
Un alt bărbat, ai cărui pași nu i-am auzit, eram prea cufundată în încercarea de-a prinde toate nuanțele cerului și curcubeul din stânga soarelui, s-a oprit la câțiva pași de mine și-a exclamat: „Ce frumusețe!”. L-am privit surprinsă, am confirmat moale, nesigură la ce anume se referea. La cer? La peisaj? El mă privea, surâzând enigmatic, pe mine, în ochi. Și ce ochi albaștri avea! În ce contrast erau cu fața lui înnegrită de soare, cu riduri fine în jurul ochilor! A plecat mai departe pășind hotărât, cu părul în vânt, zâmbind, cu bocancii de călător, rucsacul atârnându-i glumeț pe o parte, pantalonii din stofă cafenie și haina ponosită, bătută mult de vânt, soare și ploi. Nu-l cunoșteam, habar n-am cine era, nu-l mai văzusem niciodată până atunci și totuși mi-era familiar. Privirea lui mai ales, deschisă, blândă, caldă, sinceră… Ciudat… Habar n-am de ce m-am gândit, privind lung după el, la Isus. Mirosul de pâine caldă, proaspătă, scoasă atunci din cuptor, era și mai intens. Curcubeul din stânga soarelui era și mai strălucitor. Norii formau desene interesante pe cer.
Uneori nu-i nevoie de multe cuvinte. Doar de-un surâs. Nu-i așa?
Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
13 mai 2021














Minunat surasul ! 🙂
… pozele in care „eroul principal” este cerul … sunt superbe ❤
Toate sunt foarte frumoase ! 👍👍👍
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc, Lacrima. Te îmbrățișez!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cu mare drag, Aura ! 🤗😘
ApreciazăApreciat de 1 persoană
M-a impresionat ce-ai povestit. Şi pozele sunt superbe, mă gândesc cât de uşor e să te pierzi în peisajul ăsta.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Și pe mine m-a presionat întâlnirea, curios, de obicei reacționez altfel. Omul acesta… Nu știu, a fost o prezență care avea o energie faină. Îți mulțumesc.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Unul din acele momente… de gratie, cumva, le-as descrie.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, așa e, l-ai descris perfect, mulțumesc, Ana. 🙏🥰🙏
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Citind, mi-am dat seama ca am trait si eu astfel de momente imposibil de descris. ❤
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Frumos tot!! Şi povestea, şi pozele, şi frumosul enigmatic! Dar mie mi-a mai plăcut ceva: „bascheții”! 😂😂😂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
😁😁😁 Mulțumesc, Aurora! Și-s foarte comozi, să știi! Te pup!
ApreciazăApreciază
Cuvintele nescrise sunt ca apa rece din adâncul unei fântâni. Uneori te răcorești numai privindu-i lucirea întunecată. Te uiți la ea, la tine, ți-e bine și așa. Dar alteori simți nevoia să bagi ciutura și s-o aduci la suprafață. Atunci Aura, ne răcorești și pe noi! Abia te aștept cu noua ta carte!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Dacă ai știi ce emoții am, Condei! Dar mă bucur că ești printre cei care o așteaptă și-ți mulțumesc nespus!
ApreciazăApreciază