Nu are rost, nu am de ce să mă agăț cu disperare de imaginea din oglindă. Știu că timpul nu-l pot opri. Și știu că dacă mă uit în ochi, adânc, sunt neschimbată. Am tot vreo 28 de ani. Când străluceau de fericire. Când inima galopa, îndrăgostită nebunește, bezmetica. Când fluturi zburau prin stomac, provocând furnicături și piele de găină, când răsuflarea mi-era întretăiată și vorbele nu le găseam. Mă agăț însă de imaginile cuprinse de ochii strălucitori. De ceea ce-au văzut până acum, de tot ceea ce s-a strâns sub pleoape. Nu le zic amintiri, e un termen prea trist, le spun comori adunate-n timp. Și-mi place mult când le regăsesc, le retrăiesc. Să-mi deplâng trecerea prin timp, n-are rost. Să-mi păstrez însă sufletul plin cu tot ce-a trăit frumos, are. Rost. Știți de ce? Trupul n-o mai fi el de 28, dar sufletul e. De cât vreau eu să fie. Păstrați-vă sufletul tânăr, nu vă deplângeți trupul „trecut”. Nu are rost.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

03/05/2021

PS. Am poze din același loc, de-acum câțiva ani, ba jucând badminton, ba cățărată prin pomi, ca o capră, ba alergând. Și-amu, îmi fac numa’ selfie-uri. Asta ca să înțelegeți cum și de. V-am țucat!