Aici mi-am zis rugăciunile. Aici mi-am murmurat mulțumirile. Și-aici mi-am plâns dorurile. Nu-i biserică înaltă, dar înaltului cerului a fost deasupra mea. N-au fost icoane pe pereți, dar au fost nori albi, pufoși, în chip de înger și de inimă. Nu glasurile preoților au răsunat, ci trilul păsărilor. N-a mirosit a tămâie, însă cel al florilor de măr a înmiresmat aerul. N-am putut să-mi pun fruntea pe lemnul icoanelor, dar mi-am sprijinit-o de scoarța unui copac.
În bisericile ortodoxe de aici, la slujba Învierii, au voie 15 persoane. Aici am fost numai noi. N-am luat lumină, dar am aprins în capela din drum o lumânare.
Și a fost destul.
Când oamenii ne opresc să ajungem în casa lui Dumnezeu, tot El ne arată că lumea întreagă e biserica lui. Când nu putem ajunge la altar, găsim altarul în locuri nebănuite. Și e la fel de sfânt. Când nu ne putem spune rugăciunile în fața icoanelor sfinte, Dumnezeu ne desenează icoane pe cer.
Când nu-l putem slăvi pe Dumnezeu în biserica Lui, găsim slava Lui în TOT.
Paște fericit, dragii mei!
Cu drag și cu iubire,
Aura
01/05/2021
Aura B. Lupu 
Răspunde-i lui Ecoarta Anulează răspunsul