Știi, chiar știi că nu are rost să te consumi. Și totuși o faci, atât de des și-atât de tare încât rămâi o carcasă, ești un înveliș ce nu mai are conținut.
Știi, chiar știi, că n-are sens să te agiți. Oricum, tot acolo ești și tot acolo o să ajungi. Și totuși ești ca o molie, atrasă de un bec, zbori spre el, crezând că-i soarele. Ți-ai ars aripile de atâtea ori, ba ai și murit, și-apoi ai renăscut, repetând însă, în fiecare viață, aceleași greșeli. Intrând în același joc prostesc.
Știi, chiar știi, că în afară de tine, nimeni nu o să-ți care crucea, nimeni n-o să-ți ducă durerile. Fiecare le are pe ale lui de dus. Și totuși speri că cineva va vrea măcar să le împartă, tu cu ale tale, el cu ale lui, și să le duceți împreună, amândoi.
Știi, chiar știi că nimeni, dar nimeni nu poate hotărî în locul tău. Doar tu. Și totuși, te codești. Amâni. Întârzii inevitabilul.
Știi, chiar știi ce va urma. Și totuși, nu pui punct.

Cu drag și cu iubire,
Aura.
27/04/2021