Ieri, într-o singură zi, am stat de trei ori cu sufletul în palme. De spaimă. În așteptare. Prima dată, dimineața la 7 jumătate, când l-am dus pe Max la veterinar să-i ia – pentru prima oară – sânge, să vedem de ce continuă să-i fie rău, chiar și cu tratament. A doua oară imediat după aia, când tatăl lui Adi era în spital, are 80 de ani, anul trecut în septembrie a suferit un infarct și-apoi a avut tot alte și alte probleme de sănătate, care parcă nu se mai opresc. Iar apoi încă o dată după amiază, când Sergiu, băiatul cel mare, a trebuit să se prezinte la poliție, însoțit de-un avocat, se ciocnise mergând la serviciu, în februarie, de alți doi bicicliști, (un cuplu) care mergeau în paralel, pe o pistă îngustă, într-o curbă fără vizibilitate și care acum i-au făcut plângere la poliție și solicitau daune. Ei nu erau asigurați…

Sunt zile în care ai impresia că nu se mai sfârșesc necazurile iar problemele nu contenesc, când stai cu nod în gât și-n stomac, cu sufletul tremurând și te simți complet neputincios. Ai mâinile legate, gura plină cu sticlă pisată, fiecare înghițitură e un chin, auzi ca prin vată, vezi încețoșat, timpul parcă s-a oprit, acele ceasornicului nu se mai învârt… Iar tu stai și-aștepți, de la un moment dat în locul nodului din stomac apare senzația de greață, ești amețit, durerea de cap devine insuportabilă și brusc ți se face foarte somn. Deși ești atât de obosit, ești epuizat, nu poți să dormi. Nu ți-e foame, nu ți-e sete, nu ți-e nimic, ești încremenit, înțepenit în aceeași poziție, uiți parcă și să respiri, îți simți degetele și gleznele umflate, parcă și buzele ți-au amorțit.

Am învățat, în timp, să-mi iau puncte de reper, să pot face față unor astfel de zile.

Ieri, limbuța aia caldă, roz, care-mi lingea încet mâna, după ce am ajuns acasă, deși aceeași mână-l ținuse strâns când veterinarul l-a înțepat, mi-a fost un punct de reper. Ochișorii ăia rotunzi, atât de expresivi, care m-au privit cu-atâta încredere și duioșie, la fel. Alt punct de reper. Rugăciunile murmurate, plimbarea în natură, calmul lui Sergiu și siguranța lui, telefonul din România și vestea că totul e deocamdată bine, la fel. Puncte de reper. De care te agăți, te sprijini, să nu te scufunzi în apele tulburi ale deznădejdii.

Și, cel mai important dintre toate, credința în Dumnezeu.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

21/04/2021