Când simt că-mi fuge pământul de sub picioare, când totul se clatină și se prăbușește, am învățat – în timp – să-mi iau puncte de reper: rutina zilnică, cafeaua aromată, calmul răsăritul, frumusețea apusului, mângâierea rugăciunii, pacea solitudinii, simplitatea naturii și puterea unui singur surâs… Am dobândit, prin mult exercițiu, firește, o acceptare îngemănată cu fatalitatea, o resemnare, nu amară, ba chiar dulce, a ceea ce mi-e dat, mi-e scris undeva, încă de la naștere, în cartea vieții, că trebuie să trăiesc, să experimentez. A fost una din cele mai grele lecții, să mă predau, să cedez controlul. Să mă las în voia sorții, să zic: „Doamne, facă-se voia Ta!”. Am știut doar că trebuie să lupt, să nu mă las, să nu mă resemnez, să fiu puternică, o luptătoare, o învingătoare, bla, bla, bla.

Dar uite că am ajuns într-un punct în care nu mai am niciun chef să lupt. În care am înțeles că lupta nu e necesară, controlul nici atât. Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus, ce e dat să se întâmple, oricum se va întâmpla. Iar eu (oricum) am obosit…

„Cela ce în toată vremea și în tot ceasul în cer și pe pămînt ești închinat și iubit, Hristoase Dumnezeule, îndelung răbdătorule, mult milostive și mult milosîrde, care pe cei drepți iubești și pe cei păcătoși miluiești și pe toți îi chemi la mîntuire, pentru făgăduința bunătăților ce vor să fie. Însuți, Doamne, primește și rugăciunea noastră în ceasul acesta și îndreptează viața noastră spre poruncile tale; sufletele noastre le sfințește, trupurile le curățește, cugetele le îndreptează, gîndurile le luminează și ne izbăvește pe noi de tot necazul și de toată durerea; ocrotește-ne pe noi cu Sfinții Tăi îngeri, ca, prin mijlocirea lor fiind păziți și povățuiți, să ajungem la cunoașterea măririi Tale celei neapropiate, că bine ești cuvîntat în vecii vecilor. Amin.”

Cu drag și cu iubire,

Aura.

20/04/2021