Poc! Trosc! Vuuum! Prrr… Pocnete, șuiere, trosnete, iar pocnete… Zici că ești într-o navă spațială, cu atâtea pregătiri parcă te-ai pregătit să decolezi. Nu-i prima dată când experimentez asta dar de fiecare dată mă simt ca un astronaut. Stați să vă explic. Deși a fost sâmbătă, programarea pentru MRI de la 13:30 a mers ca pe roate. Am ajuns în fața spitalului cu o jumătate de oră mai devreme, așa cum m-au rugat ieri s-o fac, printr-un mesaj. Bine, am avut noroc și că a venit, de data asta, autobuzul la fix. La spital, semnalele, indicatoarele și afișele multe nu te lasă să te abați de la traseul pe care-l ai de urmat, să te rătăcești, să sari rândul, să intri în față… Aici nu exista așa ceva. Peste tot erau aparate pentru dezinfectat, anunțuri că vizitele sunt sistate, cu purtatul obligatoriu al măștii și păstrarea distanței de 1,5 m. La parter, în spatele unui ecran de protecție, m-a întâmpinat vesel un tânăr, de parcă ce bucurie mare i-am făcut apărând în fața ghișeului lui. M-a ghidat spre primul etaj, unde m-am înregistrat cu buletinul într-un aparat, în câteva minute aveam ruta pe care trebuia s-o urmez și toate datele mele printate. Am urmat ruta 10, spre MRI (RMN, adică), acolo o asistentă mă aștepta și avea deja mapa pregătită, m-a trimis în sala de așteptare C. Am completat formularul, mi-am dat jos metalele, am închis telefonul, iar la 13:25 o altă asistentă m-a invitat în cabină. Pe scaun aveam pregătite dopurile pentru urechi și obișnuita cămașă de spital, cu motive vesele. După ce m-am dezbrăcat și m-am chinuit să-mi leg cămașă aia afurisită cât mai decent (oricum faci, tot rămâi cu bucile dezvelite) am intrat în sală. Mi-a explicat ce se va întâmpla, cum să mă așez, cât va dura, mi-a indicat butonul de panică, mi-a pus căștile pe urechi, a coborât un ecran în dreptul ochilor mei și gata, am intrat în tub. Pocnete, șuiere, trosnete, iar pocnete… s-au repetat vreo 20 de minute. Vuuummm. Poc. Prrrr… Aura, respiră calm, regulat. Stai liniștită. Nu mișca. Uite ce fain leopard ai pe ecran! Vezi cum papă crocodilul, dacă e deștept și știe de unde să-l apuce? Ce creaturi uimitoare trăiesc pe Pământ! Hai, înghite saliva, nu-i momentul să te îneci cu ea și să-ncepi să tușești. Ce voce plăcută are tipa, hai că au trecut 3 minute, mai ai trei ture, vezi timpul rămas pe ecran.
După ce-am ieșit din tub, de data asta mă aștepta doctorul să mă întrebe dacă totul a fost ok, cum mă simt, dacă sunt amețită să mai aștept un pic, apoi m-a ajutat să mă ridic. Înainte să plec mi-a spus că rezultatul va fi trimis medicului de familie marți sau miercuri, cel mai târziu.
La doi și zece ieșeam pe ușa spitalului. Simplu. Curat. Eficient. Într-o după- amiază de sâmbătă, fără șpagă, fără așteptări de luni de zile și rugat de unu, de altul, de apelat la cunoștințe, relații și pile, (vinerea trecută medicul de familie mi-a făcut programarea), fără aglomerație, sărit peste rând, civilizat și frumos. În plină pandemie. Cortul era înaintea spitalului, pentru cei care aveau nevoie sau voiau să-și facă un test.
Am fost până pe Lună. Am venit înapoi.
Poc! Trosc! Vuuum! 😁
Cu drag și cu iubire,
Aura.
10/04/2021
Aura B. Lupu 
Lasă un răspuns către Aura B. Lupu Anulează răspunsul