De la 24 la doar 9 grade. Zgribulesc în stație, deși mi-am luat, precaută, o geacă mai groasă și un fular. În autobuz, după ce-mi plătesc biletul, opresc telefonul. Îmi place să privesc pe geam. Magnolii peste tot, înflorite frenetic, în cele câteva zile calde. Observ casele părăsite și mă întristez. Într-una din ele stătea Margrietje, o vedeam de multe ori în anii trecuți, când alergam. Ne saluta voioasă, traversam câteodată la ea, și, după ce-l mângâia pe Edi, ne arăta, mândră, niște fotografii de pe-o măsuță, din hol, de unde răzbătea un miros greu. Îmi amintesc mâna ei uscată, zbârcită, plină de pete dar caldă, cum mă strângea. S-ar fi bucurat să-l vadă acum și pe Max… Casa ei, pusă pentru vânzare mult timp, e acum o ruină, acoperișul e praf, probabil cei care-au cumpărat-o o s-o demoleze. Pe Margrietje am văzut-o ultima oară la noi, în spital…
Zâmbesc, totuși, când văd fetița blondă, plină de zulufi, cum merge împiedicată, căscând gura după ceva, numai de ea știu. Mama, cu alți doi copii prinși de mâini, o ceartă, încruntată. Fetița fuge să-i ajungă și se prinde de fusta femeii. Parcă-i văd pe Sergiu și Vlad, când erau mici.
Peroanele multe, frumos aliniate, din autogară, mă înfiorează mereu, amintindu-mi ceva. Multe vitrine sunt goale, anii trecuți erau frumos decorate, în culoarea ce era atunci la modă, acum sunt pustii, un anunț sec, „Te koop” sau „Te huur”, te face să înțelegi că nu au răzbit. Cobor din autobuz și-o pală rece de vânt mă lovește instant. Găsesc ușa închisă. Oare câte uși vor mai fi închise de-acum?

Cu drag și cu iubire,
Aura.
02/04/2021