După urgia care ne-a trezit – iar! – azi noapte, cu rafale puternice de vânt și ploaie, cu un peisaj deprimant, apocaliptic, la care priveam cu frică de pe balcon, îngrijorată pentru Sergiu, cum va ajunge la muncă cu bicicleta, prin așa o vreme teribilă (a ajuns cu bine, Doamne-s mulțumesc!), azi-dimineață, ca prin farmec, și vântul și ploaia s-au potolit pentru o vreme, chiar înainte de răsărit, iar soarele a izbucnit semeț, într-o explozie de lumină și culoare, ca o răzvrătire împotriva lor. Mai că-mi venea s-aplaud spectacolul măreț. Acum s-a pornit vântul iar să hălăduiască zările, nu la fel de înverșunat, un pic mai potolit, de parcă tatăl soare, ca pe un țânc obraznic, l-a urecheat și l-a pus la colț.

Noaptea mă sperie urgia, zgomotul pe care-l face vântul dezlănțuit, torentele de apa ce se revarsă dar, mai ales, mă sperie senzația de irealitate. Parcă privesc o scena dintr-un film. Și-apoi îmi dau seama că de fapt ce privesc e strada mea. Realitatea mea. Nu pot să o opresc, să apăs pe un buton și gata, ecranul s-a stins, totul e ok, e doar un film.

Deși, uneori, tare aș mai vrea. Să am un astfel de buton.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

22/01/2021