Azi zâmbești, ești fericit, mâine poți plânge în hohote și ești nefericit, azi e soare, frumos, totul e bine, e perfect, iar a doua zi nu mai găsești niciun motiv de bucurie. Depresia, burn-out-ul, anxietatea, atacurile de panică nu te întreabă dacă le vrei sau nu în viața ta, nici nu știi, după ce se instalează bine mersi, cât au de gând să stea. Pot sta o zi, o lună, ani, pot pleca temporar și pot reveni după bunul lor plac. Te pot păcăli că au plecat definitiv, îți dau impresia că ești în sfârșit un om normal, că poți să duci o viață normală, și zbang, vin și te lovesc când ți-e lumea mai dragă și te pun iar la pământ. Iar cel mai greu e să explici. Cel mai greu e să te scuzi. Cel mai greu e să repeți aceleași vorbe. Obosești. Cumplit. Nu de la boală, nu de la suferință. Ci de la explicațiile pe care trebuie să le tooot dai. Culmea, nu străinilor, ci celor apropiați. Să le reamintești. Că, în ciuda aparențelor, cu toate eforturile depuse, cu toate zâmbetele afișate, nu ești. Un om normal.

https://aurablupu.com/2019/09/02/boli-nevazute/

Am mai scris despre asta, probabil voi mai scrie iar. Sunt oamenii care, deși duc poveri mari, suferă crâncen și plâng de durere, tac. Pe dinafară, par complet normali. Funcționează (aparent) bine. Și tac. Își duc durerile, poverile, suferințele cu demnitate, în tăcere. Nimănui nu-i plac văicăreții și plângăcioșii, nu?

Voi, cei care vă recunoașteți în cuvintele mele, să știți că io vă plac. Și vă îmbrățișez strâns-strâns.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

11/01/2021