Mă plâng io și mă vaiet când trebuie să fac și să dreg, să rezolv probleme inerente care apar, dar azi mi-am dat seama că nu am de ce. Din contră, ar trebui să fiu recunoscătoare că pot încă să o fac…
Azi am fost la farmacie, la sindicat, la poștă, la biserică și la o bijuterie. Am împușcat o mulțime de iepuri azi, metaforic vorbind.
Despre crescutul kilogramelor și-al mărimii la picior am scris deja, cum era de așteptat am început să am probleme și cu degetele, la revedere degete subțiri și delicate, s-au tot umflat până au ajuns ca niște cârnăciori. Baiul nu era așa de mare, dacă verigheta putea rămâne la locul ei, dar la un moment dat am fost nevoită s-o dau jos, inelarul începuse să mă doară tot mai rău. Și azi am zis să intru pe la o bijuterie, o mică afacere de familie, să văd, nu pot cumva să mi-o lărgească? Se poate, bineînțeles. Cât mi-a luat tanti datele, m-a pus la curent cu situația actuală, io nu m-am mai uitat la știri, dar pare-se că sabia lui Damocles atârnă iar deasupra Belgiei, ne paște un nou lock-down… Se vedea la tanti cât era dornică să povestească, să vorbească cu cineva, scria un cuvânt, rostea zece, m-a întristat disperarea cu care se agăța de, probabil, singurul ei client. Ce m-a frapat e spaima oamenilor, e tangibilă, chiar și pe stradă se simte, plutește prin aer și-o citești în ochii tuturor. În biserică n-a fost nimeni, nici un om măcar, am fost singură-singurică. Mă rog, aproape singură, cineva e tot timpul cu mine și mă trimite unde trebuie. O imagine covârșitoare m-a întors pe dos și m-a făcut să intru pe ușa ei, s-aprind o lumânare pentru toți cei afectați de pandemia asta care pare că nu se mai termină. Imaginea unui bătrân… În drumul spre poștă trec prin fața unei case de bătrâni. E mare, frumoasă, modernă, însă de fiecare dată când trec prin fața ei, am un nod în gât. Știu cât sunt de bine îngrijiți bătrânii acolo, am lucrat într-un Zorghotel – hotel de îngrijire, așa că cunosc îndeaproape ce se petrece acolo, au o mulțime de activități, mâncarea-i delicioasă, proaspătă, îngrijirea este asigurată de medici, asistente, infirmiere, kino-terapeuți iar condițiile sunt excelente. Și totuși… Cred că restricțiile actuale, pentru cei din casele de bătrâni, sunt groaznice. Se simt abandonați, ai nimănui, nu-și pot vedea familiile, nepoții, vizitele sunt prea rare, nici nu știu dacă nu cumva le-au interzis de tot. Rupți de lumea de afară, trăiesc bieții de ei ca într-o cușcă. Bătrânul de care vă scriam, era pe trotuar, într-un scaun cu rotile și privea nemișcat, foarte atent, lucrările șantierului de peste drum. Bocănituri, zgomote puternice, escavatoare, camioane mari, io când am trecut cu bicicleta pe acolo mă gândeam doar cum să scap mai repede de tărăboiul ăla agasant. Și dau cu ochii de bătrânul de pe trotuar, care privea totul ca pe un spectacol, extrem de interesant. Ce pentru mine era un stres, pentru el era o relaxare. Altfel am privit lucrurile apoi, m-a podidit și plânsul, recunosc. Bietul de el se amuza, privind la ce? La un șantier? Vă dați seama cât de grea e pandemia asta pentru ei? Înainte să ne omoare virusul ăsta afurisit, sper să nu murim de însingurare, de lipsa contactului social. Cred că la toți ne dau târcoale depresiile, atacurile de panică și anxietățile. Însă pentru bătrâni io cred că-i cel mai rău.
Am aprins o lumânare. Am șoptit o rugăciune. Am plâns de ciudă și de dor. Mai multe nu știu ce pot face. Pot doar să vă mai scriu.
Cu drag și cu iubire,
30 octombrie 2020
Aura B. Lupu 
Răspunde-i lui Aura B. Lupu Anulează răspunsul