Multe putem zice de anul de grație 2020, da’ că n-a fost vreme faină, chiar că nu putem! Azi, 14 septembrie, la ora 19:33 sunt 23 de grade, au fost 32! Și-i senin. Niște copii bat lapta, alții se sfădesc, unu’ a-nceput să chițăie, mă-sa îi ceartă pe toți. O albină-mi dă târcoale, nu știu ce vrea, îi dau pace, poate pleacă de bună-voie. Un miel (sau ied, că nu știu să-i deosebesc) behăie cu disperare. Tot am zis că trebuie să explorez strada din partea opusă, careva are mai multe animale prin ogradă, de copaci însă nu le văd, doar le aud. Albina a plecat. Ador când porumbeii trec pe deasupra mea, le aud fâlfâitul inconfundabil, ușor șuierat, al aripilor lor. Tocmai voiam să scriu că-mi pare bine c-am scăpat de ciori, când croncănitul începe-n cor, să mă contrazică și să-mi facă-n ciudă. Mda, deci încă n-am scăpat. Mi-e dor de rândunici, de țipătul lor, de zborul lor razant. Soarele apune, azi la 19:55, adică imediat. Acoperișul de tablă al vecinului trosnește de la căldură, tresar fără să vreau. Câțiva nori, ca niște pene, apar pe cer. Unul e-n formă de inimă, parcă, dar eu văd în tot și-n toate ceva special, un semn.
E seară, e toamnă și-i superbă, e vară târzie, e cald, e bine. Gata, soarele-a apus. Clopotele bat. E fix.

Cu drag și cu iubire,
Aura.
14 septembrie 2020