Pășesc prin casă încet. Inspir mirosul de curat, de lămâie, de ceară și-un iz, doar un iz de clor. M-am învățat să-l adaug în apa pe care-o folosesc când fac curat. Da, am făcut iar curat, am șters lustra din hol, îmi place mult cum dimineața, când cobor scările, cristalele prelungi, în formă de lacrimă, strălucesc în razele răsăritului. Asta când nu-s pline de praf, bineînțeles, că mai uit din când în când să le șterg. Clanțele nu, nici întrerupătoarele, nici tocurile ușilor, astea nu le uit, nici pervazurile, ramele oglinzilor și-ale tablourilor și alte locuri pe care se așterne praful, nepoftit, nu le (mai) ratez. Deformație profesională, rămasă de când baba mea verifica temeinicia curățeniei făcute, trecând cu-n deget peste locurile în care nu m-aș fi gândit înainte să le șterg, clătinând apoi din cap și țâțâind dezaprobator când îl ridica în aer, expunând dâra de praf rămasă pe el. Și-acum văd degetul ăla arătător, lung și subțire, c-o unghie perfectă, ridicat acuzator.
Aprind lumânările, una câte una. Cea cu îngeri, mai ales. Sub icoana Maicii Domnului de la Nicula o lumânare arde (aproape) permanent, doar când se consumă-n șfeșnic, o înlocuiesc.
Aprind lumânări din obișnuiță, tot așa cum din obișnuință murmur rugăciuni, aprinzându-le. Mă rog pentru cei dragi.
Chiar și pentru baba mea.
Cu drag și cu iubire,
Aura.
07/09/20201
Aura B. Lupu 
Răspunde-i lui mc70 Anulează răspunsul