N-am crezut c-o să mă bucur vreodată de ploaie, aici. „Să nu spui niciodată, niciodată” e atât de potrivit acum! Înainte de ploaie îmi simțeam palmele vibrând, parcă îmi trecea curent prin ele, aveam impresia că aerul dens, încărcat, le apasă, era ca o plastilină, numai bun de modelat. O senzație ciudată, alături de cea de așteptare, plutea în aer inevitabilul, știam că era musai să vină descărcarea, eliberarea, apăsarea era mult prea grea. Păsările zburau înnebunite deasupra apei, vântul făcea valuri, încovoia copacii dar mie-mi plăcea, aducea în sfârșit un dram de răcoare, de oxigen. Când au început tunetele am știut că plimbarea trebuie scurtată, altfel riscam să fim prinși de ploaia torențială acolo, lângă lac. Și n-ar fi fost un capăt de țară dacă n-ar fi trebuit să ne urcăm apoi uzi leoarcă în mașină. Am ajuns înapoi acasă la țanc. Primii stropi imenși au început să cadă încă de când răsuceam cheia în ușă, ca apoi să-nceapă urgia. Și Doamne, cum a plouat! Pe geam intră acum mirosul de umed, de proaspăt, se-aud roțile mașinilor cum stropesc, în trecere.
N-am crezut c-o să ajung să mă bucur aici de ploaie. Și uite cum m-am mai bucurat!
Cu drag și cu iubire,
Aura.
16/08/2020