În ciuda căldurii, am luat „armăsarii” și-am plecat, în casă nu mai era de stat, nici de respirat, ventilatorul începuse să mă enerveze, înăbușeala devenise de nesuportat, erau 29 de grade jos, în living, unde în mod normal e răcoare, termometrul nu trece de 23 de grade. Eh, azi a trecut. Și nu e vorba doar de căldură ci și de umezeală, ce te face să te simți ca într-o seră, hainele se lipeau de piele și transpirația curgea șiroaie, deja nu mai suportam.
Când am ieșit afară, primul gând a fost „Oh, nu, afară e și mai cald!”, dar dând din pedale a-nceput să fie mai bine. Un pic. În câmp a fost foarte cald, înăbușitor, parcă respiram lichid topit, miasme de tot felul s-au contopit, făcând aerul de nerispirat. Chiar și vântul era fierbinte, în loc să scadă căldura, o sporea. Abia pe lângă apă și pădure arșița s-a mai domolit un pic și aerul a devenit mai curat, mai respirabil, dar totuși era încă prea cald. Luasem apă cu noi, rece, din frigider, în nicio jumătate de oră era caldă, călâie. Am terminat-o rapid. Mi-am amintit de sticlele cu apă congelate, când am lucrat la cules fructe, în Spania, cum la fel de repede se topeau… Mă mirasem tare când le-am văzut înghețate bocnă și întrebasem – naiv – cum își închipuie c-o să putem bea apă din ele. Toți izbucniseră-n râs, iar o femeie din grup mă bătuse pe spate, zicând: ” Lasă c-o să vezi, fată, o să vezi!”. Și-am văzut…
Și totuși a fost tare bine afară când s-a mai răcorit, a-nceput să miroasă a fân, a uscat, a pământ.
E vară, e arșiță, e dogoare. Și totuși, (cum zicem noi, în Ardeal) e atâta de fain!

Cu drag și cu iubire,

Aura.

09/08/2020