„Cincizeci de zile i-a supraviețuit Veronica Micle lui Mihai Eminescu. După ce a așezat la capul iubitului său mort o cunună de nu-mă-uita, s-a retras la Mănăstirea Văratec și a așteptat a cincizecea zi de la decesul „Eminului iubit” pentru a-și pune capăt zilelor, bând o sticluță întreagă de arsenic. Așa a ales Veronica Micle să încheie tulburătoarea și controversata povestea de dragoste pe care a trăit-o cu autorul Luceafărului.
Au fost uniți și în același timp despărțiți într-o dragoste imposibilă, vreme de aproape două decenii. Pe Eminescu, Veronica l-a cunoscut la Viena, în 1872, într-o perioadă în care era femeie căsătorită cu doi copii. L-a revăzut pe poet în 1874 la Iași, când s-a înfiripat relația amoroasă, o relație ascunsă, contestată, bârfită și privită cu ochi răi. Când soțul Veronicăi a murit în 1879, povestea de dragoste a continuat. Nu s-au mai ascuns, însă sorții le-au fost în continuare potrivnici. S-au logodit de două ori, dar n-au reușit să aibă o viață liniștită de cuplu niciodată. Drama oamenilor care se iubeau, dar sufereau pentru că nu puteau fi împreună, a ajuns la apogeu când Veronica a dat naștere unui copil mort. Au vrut să se căsătorească în 1880. Toți cei din jurul lui Eminescu s-au opus, considerând că adorata poetului nu este potrivită pentru el. Junimiștii au denigrat-o în fața lui Eminescu și l-au oprit să facă „imprudența” de a se căsători cu femeia de moravuri ușoare, așa cum era considerată Veronica. Au urmat intrigi, infidelități, acuzații, suferințe și multe epistole de dragoste. Și-au scris sute de rânduri de iubire, unele cu pasiune și dor, altele cu reproșuri și remușcări. Eminescu s-a refugiat în brațele altor femei, iar Veronica, femeia trădată care încă îl iubea, s-a răzbunat. Dragostea a rămas.
„Te vei convinge că din mii de ființe, abia una poate iubi cum te iubesc eu pe tine; și dacă m-ai ucide, te-aș iubi și în minutele agoniei”, îi scria Veronica lui Eminescu.
În 1887, când Veronicăi i-a apărut un volum de poezie, primul exemplar i-a fost trimis poetului cu dedicația: „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neștearsă dragoste, București, 6 februarie 1887”.
Bolnav fiind, Eminescu o implora să-l uite. „Dă-mă uitării precum te-am mai rugat, căci numai uitarea face viața suportabilă.”
Finalul vieții lui Eminescu i-a prins așa cum au trăit: despărțiți. Eminescu, ținut departe de Veronica de sora lui Henrietta, a murit pe 15 iunie 1889 într-un sanatoriu din București. La slujba de înmormântare de la biserica Sf Gheorghe din capitală, Veronica și-a luat adio de la iubirea vieții ei cu un buchet de flori de nu-mă-uita. A fost acuzată că ea a fost adevăratul motiv pentru care Eminescu și-ar fi pierdut mințile și mulți au considerat-o vinovata morală a dramei poetului. S-a refugiat la mănăstirea Văratec. La 50 de zile de la moartea lui Eminescu, în noaptea dinspre 3 spre 4 august 1889 și-a pus capăt zilelor cu o sticluță de arsenic, procurată din timp. Douăzeci de ore a zăcut în agonie, până când a trecut în neființă în dimineața zilei de 4 august cu gândul la ”Eminul ei iubit”. Ultimele versuri le-a scris pe 1 august cu gândul la gestul extrem pe care avea să-l facă.
„O! Moarte vin de treci Pe inima-mi pustie și curmă a mele gânduri S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi, Se plimba în pustie mânat de aspre vânturi, Mi-e dor de-un lung repaos… Să dorm,să dorm pe veci.”

sursa: internet