Emily Brontë, un destin tragic

„Nu știu din ce sunt plămădite sufletele noastre, dar știu că al meu și al lui sunt la fel.”
– Emily Brontë, „La răscruce de vânturi”

Emily Jane Brontë, născută pe 30 iulie 1818, a fost romancieră și poetă engleză, renumită pentru romanul său Wuthering Heights. La răscruce de vânturi este singurul roman scris de Emily Brontë, între octombrie 1845 și iunie 1846 și apoi publicat în 1847 sub pseudonimul de Ellis Bell.  În anul următor, Emily Brontë moare de tuberculoză, la numai 30 de ani, boală netratabilă atunci. Atât Wuthering Heights cât și romanul Agnes Grey al Annei Brontë fuseseră acceptate de publicistul Thomas Newby înaintea marelui succes al surorii mai mari, Charlotte Brontë, romanul Jane Eyre. După moartea lui Emily, Charlotte a editat manuscrisul romanului surorii mijlocii, Wuthering Heights, și a aranjat ca versiunea editată să fie publicată în a doua sa ediție, prima postumă, din 1850.

Într-un eseu publicat în 1954, cunoscutul scriitor britanic William S. Maugham l-a considerat unul dintre cele mai bune zece romane din lume.

Emily, alături de surorile ei Charlotte și Anne, (trei scriitoare a căror biografie este atât de strâns împletită încât nu poți vorbi despre una fără să le pomenești și pe celelalte) au scris poezii remarcabile dar, mai ales, romane care sunt apreciate drept mari opere ale literaturii engleze, cele trei fiind considerate întemeietoarele realismului critic în literatura engleză a secolului al XIX-lea.

Ca o fatalitate, viața fiecăreia dintre surori avea să ia sfârșit mult prea devreme, în mod tragic.

Emily Jane Brontë a fost cea de-a cincea născută din cei șase copii ai familiei unui preot anglican sărac, Patrick Brontë și ai Mariei Branwell. Tatăl, fiul unor țărani irlandezi, era un om cu principii rigide, o fire dârză și aprigă și-un puritan până în măduva oaselor.

Primii ani de viață ai celor șase copii au fost marcați de greutăți, sărăcie și nefericire. În anul 1821, (anul mutării la Haworth) soția pastorului, secătuită de greutățile traiului, împovărată cu creșterea a șase copii și atinsă de ftizie, moare, iar în locul ei vine să îngrijească de copii sora ei, Elisabeth – o ființă posacă și neînțelegătoare –, alături de tatăl lor. Acesta avea însă un caracter dificil, nu le acorda copiilor niciun fel de atenție, lăsându-i exclusiv în seama mătușii lor. Pe lângă sărăcia cumplită, fetele aveau să primească o educație puritană.

Emily, Charlotte și Anne, alături de fratele lor, Patrick Branwell, au făcut o pasiune din a citi vechile cărți din biblioteca familiei, pentru ca, mai apoi, să înceapă să scrie, dând astfel frâu liber fanteziilor înăbușite timp îndelungat de monotonia casei din Haworth, în care familia se mutase pentru a-și urma capul familiei, care obținuse postul de vicar. Copiii au început să-și creeze o lume a visurilor, cu împărății, intrigi, personaje luminoase și nobile, scenarii care s-au regăsit, peste ani, în cărțile cu subiecte legate de viața lor.

Despre Emily se spune că iubea, pe lângă frații ei, animalele și ținutul sălbatic și mlăștinos din Yorkshire – iubire care se va remarca dealtfel, peste ani, în „La răscruce de vânturi”.

Au urmat anii de educație la școala pentru fetele de preoți de la Cowan Bridge, sordidul pension condus de pastorul Carus Wilson, în care și-au distrus sănătatea și viața atâtea ființe omenești plăpânde, un loc așezat într-o văgăună mlăștinoasă spre care se cobora prin păduri întunecate. Pensionul găzduia fete de diferite vârste, uniformizate de purtarea unor veșminte urâte și umilitoare, de educația puritană menită să îmblânzească presupusul orgoliul al unor copii, care trebuiau cu orice preț să învețe că sărăcia lor nu le putea îngădui pe lume decât cea mai mare supunere și umilință. Frigul și inaniția ajunseseră la rangul de mijloace de educație „pioasă” a sufletului nefericiților copii, somnul le era „asigurat” în încăperi înghețate, igiena le era îngăduită prin spălarea „câte șase într-un lighean”, hrana de dimineață era o fiertură de ovăz mai mereu arsă, la prânz le era oferit un singur fel de mâncare gătit cu grăsime râncedă, iar seara se consuma un pahar de apă și o felie subțire de prăjitură de ovăz. Acesta era mediul în care copiii au început să se îmbolnăvească de malarie sau tuberculoză.

Prima care a avut de suferit în urma acestor condiții, dar și a antipatiei uneia dintre educatoare față de ea, a fost Maria Brontë, pe care o regăsim în romanul „Jane Eyre” ca personajul Helen Burns. Pentru o pată făcută pe caiet, pentru un moment de neatenție în timpul explicației sau al întrebărilor puse în clasă, pentru felul nepotrivit în care își ținea picioarele pe podea, cu tălpile prea înclinate într-o parte, pedepsele se țineau lanț, era pusă mereu la colț, la regim de apă și pâine pentru o zi sau două, era bătută cu biciul pe care era trimisă să-l aducă ea singură, era certată și umilită fără încetare; în schimb, ea nu se plângea niciodată, însă, slăbită peste poate și chinuită de o tuse suspectă, Maria e luată de tatăl ei înapoi acasă la 14 februarie 1825, după o ședere de șapte luni la Cowan Bridge, pentru ca peste doar câteva luni să moară de tuberculoză, la vârsta de doar 11 ani.

În mai 1825 și Elizabeth – foarte slabă și atinsă de ftizie – este trimisă la Haworth, pentru ca după doar două săptămâni să plece și ea din această lume.

Toate aceste experiențe, care le-au făcut să sufere cumplit și să se închidă în sine, vor fi evocate în romanele de mai târziu.

Confruntat cu perspectiva sumbră de a-și pierde toți copii, pastorul Brontë le readuce pe Charlotte și pe Emily de la Cowan Bridge, însă sănătatea celor două surori avea să rămână foarte afectată de tot ce au trăit la pension.

Charlotte a decis să plece prima de acasă pentru a se angaja ca guvernantă, însă din cauza sănătății ei precare, dar și a vieții lipsite de atracții, a renunțat la această activitate.

Anna a fost următoarea care a părăsit casa părintească, însă și ea avea să revină, destul de repede, acasă.

În 1838, Emily a început să lucreze în calitate de guvernantă la Academia Miss Patchett la școala Law Hill, lângă Halifax, plecând după aproximativ șase luni din cauza îmbolnăvirii.

Surorile încearcă apoi să deschidă o școală proprie, mătușa lor fiind cea care le acordă nepoatelor Charlotte și Emily, sprijinul material necesar, pentru a-și realiza visul.

Mai întâi ele pleacă pentru doi ani la Bruxelles, la pensionul profesorului Heger, pentru a învăța limbile moderne, în fața lor deschizându-se perspective luminoase de viață, însă, după moartea mătușii lor, tinerele sunt nevoite să revină acasă, pentru a-l îngriji pe tatăl lor. După ce proiectul școlii proprii devenise un vis nerealizabil, surorile, reunite din nou, reîncep viața mizeră, zbătându-se în sărăcie. Între tatăl bolnav, amenințat de orbire, și fratele decăzut, care ducea o viață contrarie principiilor morale ale familiei, căzut în beție și cu crize de delirium tremens, înspăimântate și terorizate, surorile Brontë găsesc refugiul în scris.

Fără să știe una de cealaltă, Anne, Emily și Charlotte scriau poezii pe ascuns. Charlotte a descoperit din întâmplare versurile lui Emily, moment în care și Anne a recunoscut că are preocupări asemănătoare.

Astfel, în anul 1846, la inițiativa lui Charlotte, poeziile au fost publicate într-un mic volum intitulat „Poeziile lui Currer, Ellis și Acton Bell”, din care din păcate s-au vândut doar două exemplare la vremea respectivă.

Criticii contemporani opinau, peste ani, că dintre cele trei surori, doar Emily avea cu adevărat talent la poezie.

După ce primul lor volum de poezii nu a fost întâmpinat cu interes, cele trei surori se decid să scrie proză, editorului Newby din Londra fiindu-i prezentate trei romane noi: „La răscruce de vânturi” de Ellis Bell, „Agnes Grey” de Acton Bell, și „Jane Eyre” de Currer Bell ,toate scrise sub pseudonim, într-o perioadă în care lumea literaturii era rezervată exclusiv bărbaților.

„La răscruce de vânturi”, singurul roman al lui Emily Brontë, reliefează dragostea intensă, aproape demonică, dintre Catherine Earnshaw şi Heathcliff, un copil găsit și crescut de tată ei. După moartea domnului Earnshaw, Heathcliff este umilit de Hindley, fratele lui Catherine, care era gelos pe afecțiunea pe care părintele său i-o purtase copilului orfan, în ciuda lipsei de educație și de maniere a acestuia. Între timp, Catherine își descoperă atracția pentru Edgar Linton, fiul unui mic nobil vecin, care o impresionează prin blândețea și comportamentul lui aristocratic. Crezând că iubita lui nu-i împărtășește sentimentele, Heathcliff părăsește Wuthering Heights, reședința izolată a familiei, și revine câțiva ani mai târziu ca un om bogat și rafinat, nerăbdător să se răzbune pentru fostele sale suferințe. „La răscruce de vânturi” impresionează printr-o structură narativă complexă, în care sunt prezentate emoții violente, în care sunt descrise evocator ținuturile mlăștinoase singuratice, iar viziunea excepțională a autoarei au plasat acest roman unic în rândul capodoperelor literaturii engleze și universale.

Toate cele trei romane care fuseseră prezentate editorului de carte, aveau să fie publicate, obținând, toate, un succes aproape uluitor la public, însă editorul nu se grăbea să plătească onorariul cuvenit autorilor.

Tinerele scriitoare au fost nevoite să-și dezvăluie în public identitatea, când editorul Newby a anunțat apariția noii cărți a Annei drept opera „autorului lui Jane Eyre”. Emily fiind bolnavă, Charlotte și Anna au mers la Londra pentru a-și obține sumele cuvenite și-a dovedi editorului cine sunt, care rămâne consternat când află că autoarele sunt femei.

După ce și-au primit banii, surorile au putut să se decide ocupației lor preferate, literatura, iar vizita la Londra, apropierea de comunitatea literară, impresiile produse de acest mare oraș aveau să reprezinte, din păcate, ultimele bucurii din viața celor trei surori. În anul triumfului literar, fratele lor, Patrick Branwell moare, iar la înmormântarea lui, Emily se îmbolnăvește.

Conform unei scrisori rămase peste ani la editorii lui Emily, se pare că aceasta pregătea un al doilea roman, însă niciun manuscris nu a fost identificat pentru această a doua presupusă carte. Din păcate sănătatea i se deteriorează vertiginos și, în ciuda insistențelor lui Charlotte, Emily refuză să fie văzută de un doctor sau să urmeze vreun tratament. Se spune că ultimele cuvinte pe care Emily i le-a adresat lui Charlotte înainte să moară au fost „acum sunt dispusă să primesc vizita doctorului”. Era din păcate mult prea târziu, în câteva ore urmând să-și dea ultima suflare. Emily Bronte moare pe 19 decembrie 1848, la numai 30 de ani, fiind îngropată lângă biserica Sfântului Mihail în Yorkshire de Vest.

În primăvara anului 1849, Anne Brontë s-a stins și ea din viață, lăsând-o pe Charlotte să îngrijească, singură, de tatăl lor orb, pe fondul unei depresii cauzate de moartea surorilor sale, cărora obișnuia să le destăinuie multe din gândurile ei.

Totuși, ea avea să-și revină din starea de suferință și a reînceput să scrie, apoi s-a căsătorit cu preotul Arthur Nichols.

La scurtă vreme și Charlotte pleacă din această lume, încheind șirul tragediilor cumplite care a lovit familia Brontë. Charlotte a murit la vârsta de 39 de ani, la 31 martie 1855, la Haworth.

Se presupune că unul dintre motivele pentru sănătatea atât de precară a familiei ar fi fost și consumul de apă infestată de scurgerile care proveneau de la cimitirul din apropierea reședinței lor.

Abia după moartea lor prematură, romanele celor trei surori s-au bucurat de recunoașterea adevărată, ocupând un loc binemeritat în istoria literaturii universale.

Romanele surorilor Brontë sunt considerate, de critica de specialitate, ca punct de pornire a mișcării de emancipare a femeilor din secolul al XX-lea, fiindcă eroinele din scrierile surorilor Brontë sunt personaje cu simțul propriei demnități și sunt conștiente de importanța lor spirituală și morală, sunt capabile de decizii independente, să–și realizeze țelurile și să răspundă pentru propriile greșeli.

Scriitoarele au prezentat astfel, societății, suferințele femeilor, în fața cărora păreau închise toate căile vieții.

După aproape două secole, romanele surorilor Charlotte, Emily și Anna Brontë sunt apreciate în mod deosebit, numărul vizitatorilor Muzeului Brontë continuă să fie mare, iar misterul casei din Haworth continuă să bulverseze raționalul, prin seria de tragedii cumplite ce a marcat destinul familiei Brontë.

Oare care ar fi fost, cu adevărat, contribuția lui Emily Brontë și a surorilor sale, la literatura universală, dacă viața lor nu ar fi fost curmată în mod tragic atât de devreme?

„Unicul gând al vieții mele este el. Dacă totul ar pieri și n-ar rămâne decât el, eu aș continua să exist; iar dacă totul ar rămâne și el ar fi nimicit, universul s-ar transforma într-o uriașă lume străină mie și mi s-ar părea că nu mai fac parte dintr-însa. Iubirea mea pentru el e asemeni stâncilor eterne de sub pământ: nu prilej de încântare, ci necesitate. Eu sunt El. El e mereu, mereu în mintea mea, nu ca o plăcere, așa cum nici eu nu sunt o plăcere pentru mine însămi, ci ca propria mea ființă.” – Emily Brontë în „La răscruce de vânturi”.

Sursa: prefață „Jane Eyre” – Petru Comarnescu, Wikipedia, „La răscruce de vânturi”

Cu drag și cu iubire,

Aura.

30 iulie 2020

 

4 gânduri despre „Emily Brontë, un destin tragic

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.