Recunosc că-s îngrijorată. Recunosc simptomele, să mai trec prin ce-am trecut anul trecut, https://aurablupu.com/2019/01/10/%f0%9f%a6%8b%f0%9f%a6%8b%f0%9f%a6%8b/

mă sperie rău de tot. Nu c-o să mor, toți murim odată și-odată, mi-e frică însă de chinul și suferința dinaintea ei, dar mai ales a celor dragi.

Singura parte faină de care-mi amintesc din toată tărășenia asta a fost când, luată de ambulanță și dusă cu sirenele pornite la spital, io simțeam că plutesc pe-un norișor. Atunci, în ambulanță, cu masca de oxigen pe față și învelită ca friptura-n staniol, știu doar că mă iritau ambulancierii care tot repetau: „Gaat het, mevrouw? Over 5 minuten komen we aan. Nog een beetje…” – „Sunteți bine, doamnă? În 5 minute ajungem. Încă un pic…”, iar eu tot ce voiam era doar să mă lase-n pace, să plutesc în ceața aia moale, deasă, dulce și plină de liniște, în care mă scăldam.

C-o seara înainte chemasem medicul de…