Știți cum îs io și doru’ de ducă, nu? V-am mai scris până acum de destule ori. 😉 Ieri și azi m-a apucat iar, deși nu-s în stare nici să urc încă scările ca lumea, am zis că-i musai să-mi încalec mârțoaga (bițigla adică) și să plec pe câmp, mi-era deja prea dor. Am găsit peisajul schimbat, mălaiul crescut bine, nucile la fel, iarba cosită ieri, azi era strânsă-n baloți. Iepurii-s tot acolo, favoritul meu m-așteaptă ca de obicei pe cărare, fluturii-s bezmetici și dansează-n zbor, e căldură mare, da’ mare, 37 de grade! În iunie! Am urcat cu greu dâmbul ce-i pe drumul meu obișnuit, de pe lângă lac, când au început să-mi tremure “aiturile” (adică picioarele) m-am dat jos de pe bicicletă și-am mers la pas, pe lângă ea. E un colț de lună aninată-n cer, niciun gram de nor. Soarele aruncă praf de aur peste tot, înainte să apună (azi la 22:02). Îm sfârșit s-a mai răcorit. Aud tot mai des avioane, știți și voi că de ceva vreme cerul a tăcut, a fost nebrăzdat. Sunt zile lungi, caniculare, seri liniștite, nopți nu prea adânci.
Îmi place încremenirea asta, a momentelor, a timpului. Măcar când și când, să apreciem ce-avem, să sperăm să mai avem și să mulțumim că am avut.
Cu drag și cu iubire,
Aura.
25/06/2020