E vremea căpșunilor și-a frăguțelor. Culori vii, care ne vorbesc, ne spun povești: roșu ca sângele, verde ca iarba de-acasă, albastru ca cerul și alb ca părul mamei, nins de ani.
În timp ce noi ne zbatem să facem și să dregem, natura-și mână mersul ei, își vede de treabă și de rost. Bine-ar mai fi să ne luăm și noi după ea și să facem la fel, să nu ne mai risipim în certuri și-n discuții fără sens.
A murit un polițist, Dumnezeu să-l odihnească-n pace, criminalul a fost încătușat și pozat și pun pe net. Discuțiile sunt inutile. N-o să-l învie pe polițist. N-o să aline durerea familiei rămase, nici pâine pe masă n-o să-i pună de-acum. Certurile n-o s-o ajute iar ura revărsată către criminal n-o să-i facă polițistului dreptate. Care dreptate? Din mormânt?
Mergeți și mâncați căpșuni, călcați pe iarbă. Și uitați-vă la cer. Mângâiați…