Iarăși o să vă dezvălui ceva care vi s-ar putea părea ciudat. 🙂 De când mă știu, am simțit curcubeul. Nu știu cum și de ce, dar am știut dinainte să apară pe cer că va veni. Cu câteva minute înainte să apară încep să simt o nerăbdare, o trepidare, tremur ușor și-o căldură mi se răspândește-n piept. Ochii încep să-mi strălucească, pielea mi se face toată de găină, părul mi se înfoaie iar niște fiori mă străbat din cap până-n picioare. De obicei tropăi mărunt de nerăbdare și-mi frec palmele. Când i-am spus la Adi asta prima oară, m-a privit cum probabil priviți și voi acum. Aura a luat-o razna! Apoi când m-a văzut năpustindu-mă afară și m-a auzit bătând din palme și chiuind de bucurie, m-a urmat clătinând din cap, spunându-mi să încetez, că m-or vedea vecinii și-or chema salvarea. Dar apoi a amuțit și-a început să râdă, și el. Curcubeul era acolo, sus pe cer. Pe autostradă, în drum spre România, de multe ori s-a întâmplat la fel, dintr-o dată strigam (băgându-l în sperieți!) să oprească în prima parcare, că o să apară un curcubeu. Pe lângă drăgălășeniile pe care mi le-nșira (fomeieee! nu ești întreagă la caaap! mă faci să fac infarct cu curcubeu’ tău cu tăt! ‘utu-ți curcubeu’ și… etc. 😜), nici nu mă credea, până-l vedea răsărind maaare și spectaculos deasupra șoselei. Nu mă crede nici acum și nici nu înțelege fascinația și atracția mea pentru el.

ROGVAIV. 🙂

Chiar dacă sunt în casă, simt nevoia să ies, v-am zis, nu știu cum și de ce, da-l simt.

Așa s-a întâmplat și aseară. Și nu doar o dată, ci de două ori! Așa ceva n-am mai pățit și n-am mai văzut niciodată. Și-am văzut destule fenomene rare (cei care mă citiți știți deja asta, efectul gloria, sun dogs – care parcă m-a urmărit tot anul trecut!, stele căzătoare și lumini speciale) dar două curcubeie duble, la nicio jumătate de oră distanță unul de altul, n-am mai văzut niciodată, până ieri. Iar ultimul a durat mai bine de-un sfert de oră, a fost ceva fantastic, atât de strălucitor, de clar cum n-am mai văzut un curcubeu. Și-am văzut destule, credeți-mă.

Când a apărut primul, n-am apucat să-i fac multe poze, am fugit sus, la etaj, c-am zis că de-acolo o să-l văd mai bine, însă telefonul meu (pe care curând cred că-l arunc în budă!) mi-a făcut figuri, memoria cică-i plină și n-am putut filma. Până am ajuns io jos, să-l caut pe cel vechi, a dispărut. Am apucat să-i fac doar câteva poze.

Nici bine n-am apucat să distribui pozele făcute pe Facebook, că am simțit iar că trebuie să ies. Neîncrezătoare (nu trecuse nicio jumătate de oră) am deschis iar ușa și… era acolo, bineînțeles. A fost cel mai strălucitor curcubeu dublu și cel mai de durată pe care l-am văzut ever! Multe poze n-am făcut, vă spun drept că am stat înmărmurită și l-am admirat, plângând. Și mulțumind lui Doamne-Doamne că nu ne-a uitat. Dintotdeauna am considerat curcubeul legătură dintre cer și pământ, semnul că Dumnezeu ne iubește și nu ne-a uitat. Că el e acolo și ne veghează.

Ultima zi din aprilie mi-a adus multă speranță și-o bucurie nemărginită.

Sper că și vouă, la fel.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

01/05/2020

Imagine primita de la o cititoare din Anvers – Antwerpen: