Ieri au fost 21 de grade și-a fost prima oară-n anul ăsta când mi-am luat budigăii* scurți. Mă uitam supărată la picioarele mele albe, prea albe, când sunt nebronzate arată ciudat, nicicum, dar și cu o oarecare satisfacție, amintindu-mi de baba care mi-a zis „colorată” la serviciu, tocmai ce mă întorsesem din vacanță și eram tuciurie de-a dreptul, și-a refuzat să o ating. No, și dacă aș fi fost țigancă, ce? Poți să ai pielea albă ca laptele, dacă sufletul ți-e negru, ce folos? Mai bine ne-am strădui să fim mai buni unii cu alții, indiferent de culoarea pielii, contează inima ce o avem.
Inima mea ieri a fost – iar! – plină de bucurie, că am prins o zi atât de frumoasă, caldă, că am văzut iar păpădii, fluturi și flori.
Aerul e încărcat de miresme, de aromele pământului ce emană sub razele soarelui ce-l încălzesc, de brazdele lui întoarse de plug, de iarba zdrobită sub tălpi, de crengile copacilor proaspăt tăiați, de muguri și flori, de baltă, de apă stătută, de stuf înfierbântat ce miroase (aproape) ca fânul uscat.
Natura-și urmează ciclul, are același mers nestingherit, cu sau fără noi. Iar când înțelegem – și respectăm – asta, totul devine simplu și clar. Suntem doar o rotiță dintr-un mecanism uriaș. Fiecare trebuie doar să-și îndeplinească rolul. Și rostul.