Azi am văzut o poză. Textul care o însoțea era următorul: „Un reporter a rugat-o pe această fetiță din Siria să zâmbească…” Fetița nu știe să zâmbească, are un fel de zâmbet chinuit, în timp ce lacrimile-i curg pe obrajii murdari. Tristețe și durere multă, de fapt, emană poza asta, nu zâmbet, nu copilărie. Este poza unui copil fără copilărie, chinuit, speriat, traumatizat…
Am redistribuit-o imediat. Nu doar pentru că-i o fetiță din Siria, nu doar pentru că-s împotriva războiului de-acolo. Ci pentru că-s împotriva a tot ce-nseamnă abuz asupra copiilor.
Da, știu, după cum a comentat cineva, avem și noi copii ai străzii, avem și noi destui năpăstuiți pentru care să ne pară rău, de care să ne fie milă. Dar asta nu înseamnă să nu îmi pară rău sau că nu am voie să îmi fie milă și de fetița asta ce-i în Siria. Sau de-un băiețel din…
Vezi articolul original 381 de cuvinte mai mult





Lasă un comentariu