În încercarea de-a rămâne calmi și siguri pe noi, ne agățăm de rutină, de obișnuințe, de gusturi și gesturi cunoscute, fără extravaganțe și chestii care ne-ar da și mai mult peste cap, decât suntem deja.

Mă trezesc, deschid geamul, c-un ochi de-abia întredeschis mă uit să văd cum e afară, apoi cobor pe scări lovindu-mă când de-un perete, când de balustradă, în trecere prin bucătărie apas on-ul la cafetieră, mă duc la baie și susur delicat (o laie, aici vă mint cu nerușinare, că mi-e rușine să spun că-s o Joiana, get-beget), apoi iau cafeaua și mă-ndrept spre living, unde ridic jaluzelele, pornesc laptop-ul și-apoi c-un oftat prelung de satisfacție, că „misiune imposibilă” a reușit și nu m-am împrăștiat pe jos, sorb prima gură de cafea. Cu ochii încă cârpiți de somn, tastez mesajul către Adi, de obicei îi scriu tot felul de tâmpenii, abia când încep să mă dezmeticesc văd ce i-am scris: te yubeqc, re pul, cul ai furnic, (aici lăsați-vă imaginația să zboare și ghiciți voi ce-am vrut de fapt să-i scriu!) și câte altele, că-ncurc tastele și iese câte-o chestie pe care nici io n-o înțeleg, apoi. Dar ca noroc că Adi știe, și-mi dă pace până mă trezesc complet.

Da, rutina, obișnuitul, ne dau o oarecare siguranță. Azi am simțit nevoia imperioasă (un fel mai alambicat de-a spune că mi-a fost poftă) să mănânc ceva obișnuit. Banal. Ceva ce-mi pregătea bunica: ouă împrăștiate. Cum, nu știți ce-s alea? O bunătate! Ratută. Papară. Nici asta nu vă lămurește? Bănuiam. No, hai să vă explic: ouă făcute în tigaie, dar nu bătute, nici ochiuri, ci amestecate așa, aleatoriu, nici prea prăjite, nici prea nefăcute, lăsate umede așa, un piculeț, c-un strop de sare și-o țâră de piper. Atât. Ouă împrăștiate…

Dar ce bunătate! Ce gust simplu și obișnuit! Închid ochii și-mi desfăt nasul cu mirosul lor; și văd mâinile bunicii, zbârcite, cioturoase, cu pielea ca un pergament, cu pete maronii și vene ieșite-n evidență, bătătorite și pline de zgârieturi, învârtind c-o furculiță de fier, cu dinții lungi și îndoită nefiresc, în ouăle pe care le-a spart c-un gest grăbit de marginea tigăii-ncinse, tuciurii. Iar eu, stând lângă ea, nerăbdătoare, pofticioasă – deși eram mofturoasă de-obicei – acum așteptam să-nfulec două ouă. Împrăștiate.

Banal. Obișnuit. Simplu. Dar e ceva care ne menține pe linia de plutire și ne mai alungă nodul ăla enervant din gât.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

18/03/2020