Ați avut vreodată stranie senzație că ceva trebuie să se întâmple, deși nu ai programat nimic, deși nu aștepți pe nimeni și nimic, simți că ceva-i musai să se-ntâmple. O neliniște ciudată. O stare de alertă. O resemnare și-o cedare în față fatalității. Inerent. Inevitabil. Irefutabil. Ceva ce deja-i scris. Nu știi ce, nu știi de cine, nu știi dacă-i de bine sau de rău, dar e.

Pe mine stările astea mă scot din minți. De obicei caut să le liniștesc ieșind afară. Acum însă nu-mi vine nici asta să fac, măcar. Poate-i de vină și-atâta oboseală acumulată, nopți nedormite, stres – aproape – permanent. Un pas înainte, doi înapoi… Nimic nu te mulțumește, totul te enervează. Și-ți vine doar să plângi, deși n-ai niciun motiv. Mă rog, ai unul maaaare, pe care îl ignori, îl sari, nu vrei să-l vezi. Ți-e foame, dar habar n-ai ce-ai vrea să mănânci…