Am asociat întotdeauna mirosul sângelui cu cel al ruginei: ușor înțepător, metalic și sărat. Nu dulceag. Sărat. Și invers, rugina îmi stârnește amintirea sângelui. Plus amețeala, bâzâitul din urechi și negreala din fața ochilor ce apar brusc, de nicăieri, la vederea unei simple picături. Când mă înțep la un deget, îl ascund rapid. În gură. De asta și știu gustul sângelui, nu vă închipuiți că-s vreun vampir. N-aș fi bună nici de ucigaș în serie, mă sperie prea tare sângele iar la vederea lui amețesc, instant. M-am obișnuit greu cu el în blocul operator, abia după o vreme pereții s-au oprit din dansul lor nebunesc iar mirosul sângelui nu-mi mai provoca greață și nici stomacul nu se mai revolta, neputincios.
Rugina însă, când pot să o separ de rest, e interesantă, e vintage și dă bine în decorațiuni. Unde însă nu dă bine defel e când ți se așează pe suflet. Și-n inimă. Când o simți strecurându-se în atrii, înțepenindu-le și-ncetinind bătăile inimii, tot mai mult și mai mult, până la oprirea completă a ei. Îngroșând sângele și împrumutând înțepeneala metalica a ruginei, ca un fel de troc…
Alungați rugina din suflet și din inimă. Curățați-o conștiincios. Lăsați-o să se depună doar unde dă bine: pe-o ramă de tablou, pe balamaua unei uși, pe gardul grădinii sau pe cadrul unui geam. Dar pe cea care se strecoară tiptil, parșiv, insidios în suflet și în inimă, alungați-o. Până nu e prea târziu.
Cu drag și cu iubire,
05/03/2020
Aura B. Lupu 
Răspunde-i lui Aura B. Lupu Anulează răspunsul