Am fost convinsă c-o să fie fată. Sarcina a fost complet diferită de prima, până și poftele au fost altele, cu Sergiu mâncam corcodușe verzi iar din lămâie mușcam ca dintr-un măr (când îmi aduc aminte, mi se sterpezesc dinții!), burta era maaare, rotundă, grețuri n-am prea avut; pe când cu Vlad pofteam la dulce cât încape, da’ dulce din ăla de-mi exploda glicemia, bomboane cu lapte, ciocolată cu lapte, caramel, halva, nuga, etc. Burta era și ea altfel, mai țuguiată, mai micuță iar grețurile m-au chinuit destul de mult. Și, una dintre poftele ciudate, a fost că-mi plăcea să-mi vâr nasu-n sticla cu horincă, s-o miros! Detestam mirosul de alcool înainte, (și l-am urât după!) dar cât am fost gravidă cu Vlad, culmea! mi-a plăcut.

Nici nașterea n-a fost la fel ca prima, era să-l nasc într-un taxi, și acum îmi amintesc ochii plini de spaimă ai șoferului care mă privea panicat în oglinda retrovizoare, cred că săracu’ se ruga în gând: „Doamne dă să nu nască încă, până ajung cu ea la spital!”. Durerile mă apucaseră pe la amiază c-o zi înainte, am mers la spital și, după ce m-au consultat, m-au trimis acasă, au zis că n-o să nasc cu siguranță până a doua zi. Seara durerile s-au întețit, m-am cronometrat și mă gândeam să mă întorc totuși la spital, dar ex-ul nu a vrut, a zis că ce, știu io mai bine ca doctorii? N-o să nasc până a doua zi! Am tăcut și, ca să îmi abat atenția de la durere, m-am dus în camera mică și m-am apucat de ștricălit*. Aveam pregătit trusoul pentru bebe și pe roz, și pe albastru, (la ecograf n-am vrut să știu ce va fi, am zic că las’ să fie o surpriză) dar pentru băiat încă n-aveam jerseul de deasupra și-am zis că hai totuși să-l fac…

În camera mică nu aveam căldură, era destul de frig, iar în dormitor nu îndrăzneam s-aprind lumina, că-l deranjam pe „domnu’ soț”… Stând acolo-n frig, până spre dimineață, durerile s-au mai rărit… E, am terminat și jerseuașul dar pe la 6 dimineață durerile au revenit.

Am ajuns la spital la țanc, îmi venea să împing deja din taxi, Domne-Domne m-a ferit, și, la 11 fix, a venit pe lume Vlad. Moașa m-a întrebat ce am acasă, un băiat, i-am răspuns, e, mai ai un puțoi, mi-a zis… Am fost un pic dezamăgită, recunosc, dar dezamăgirea a dispărut rapid când nu l-am auzit plângând, lăsând loc panicii și disperării. Am încercat să mă ridic dar o altă asistentă m-a oprit, rățoindu-se la mine: „Tu stai acolo!”, și m-a împins, țintuindu-mă cu mâinile și blocându-mi vederea. Apucasem să văd o mogâldeață albăstrie, pe care o țineau cu capu-n jos, auzeam foșnete, agitație, exclamații scurte, dar nu reușeam să disting ce vorbeau, asistenta care mă blocase pe masa de nașteri turuia într-una, punându-mi fel și fel de întrebări, care mă enervau. Acum știu că-mi distrăgea atenția…

Plângeam mutește și mă rugam în gând, când am auzit un orăcăit și-apoi mogâldeața aia plângăcioasă mi-au așezat-o direct pe piept. Prima amintire, pe lângă ușurarea imensă ce-am simțit-o, e cu degețelele lui, ireal de subțiri! Era așa plăpând!

Azi împlinește 25 de ani, e bărbat în toată firea. Știu că nu mai e plăpând, a crescut mare și puternic, frumos și deștept, ambițios și încăpățânat dar o latură a lui, plină de sensibilitate, n-a dispărut. Nu știu dacă să-mi pară bine sau nu, pentru că în ziua de azi e mai bine să fii dur și fără scrupule. El nu-i așa. Și nici nu cred că va fi vreodată.

Știu însă sigur că rămâne pe veci minunea-a doua a mea.

La mulți ani, Vlad!

Mama.

28/11/2019

*ștricălit — croșetat