Am frustări și eu, ca tot omul. Am și eu stări de revoltă și indignări. Când simt că parcă am mâinile legate, gura astupată și-s neputincioasă, atunci mă-nfurii cel mai tare. Când nu pot face mai nimic e apogeul lor.

Senzația e ca atunci când te uiți la un film, știi că personajul tău favorit o să pățească ceva, vrei să schimbi firul acțiunii, deznodământul, dar nu poți, degeaba te agiți, gesticulezi și strigi, regizorul are alte planuri și „tufe meciul” la final, omorându-ți personajul și lăsându-te c-un gust amar…

Cam așa simt câteodată-n realitate: că indiferent cât mă agit, cât încerc să avertizez, să semnalez, vorbesc ca tuta la pereții, fără niciun rezultat. Și, după ce se-ntâmplă fix ce-am prevăzut, apare frustarea și furia. „Păi nu ți-am zis?”…

Ba da, ți-am zis și scris… Dar tot degeaba.

Nu poți deschide ochi cu forța, să-i faci să vadă ce nu vor…

Degeaba bați la uși închise, zăvorâte, care nu vor în ruptul capului să se deschidă…

Nu poți să strigi suficient de tare unor urechi astupate, surde chiar…

Frustrările-s amare. Le poți însă schimba prin acceptare. Nu poți interveni în firul narațiunii unui film. Dar poți schimba canalul.

Comuta. Pe altceva. Alt film.

Simplu fapt că ne-amintim la cine-i telecomanda, ne scapă de frustrări.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

11/10/2019