„Pe aproapele și semenul tău ești dator să-l ajuți cu ce nu ai. Nu din prisosul, nu din puținul tău, ci din neavutul tău, din ceea ce îți lipsește. Dăruind altuia ce nu ai – credință, lumină, încredere, nădejde – le vei dobândi și tu.” – Nicolae Steinhardt.
Greu de înțeles, cu mintea conștientă. Ușor de priceput însă cu inima.

Să dăm nu doar din ce ne prisosește. Să oferim nu numai din preaplin.

Când tu ești în nevoi, când îți lipsește acut ceva – speranța, bucuria, o vorbă bună, o îmbrățișare, o încurajare, etc. – no, astea să le dai. Lumina ce-ți lipsește ție, dă-o altcuiva. Și, miraculos, lumina se vă aprinde-n tine. O să primești și tu, la rândul tău, ce-ai oferit.

Suntem atât de ocupați, de prinși, de concentrați să facem și să dregem, încât trecem pe lângă lucrurile simple fără să le mai vedem. Ignorăm cu bună știință firescul, omenia, simplitatea, devenind roboți. Programați să obțină musai ce doresc, neînțelegând că putem face asta simplu: oferind.

Așa că azi o să fac un exercițiu, ia să văd ce-mi lipsește. Știu, nu se face așa ceva, cum să recunoști că ești calic? Moda-i alta, să arăți că ai de toate, că ești super fericit și împlinit.

Ba io am multe lipsuri. Îs calică, lipită pământului. La ce? La capitolul răbdare. Și la cel de-nțelepciune. La cumpătare așișderea. La despicat firul în patru, ce să mai vorbesc, pfff! La ascultare… clar, e-o gaură mare. La realism, e ioi și vai!

Încredere… așa și-așa, nici nu-mi prisosește dar ar mai încăpea.

Nădejde? Da, de asta am destulă; cred…

Iubire? Aici rânjesc deja… Da’ să știți că-mi mai lipsește câteodată! Așa că da, am și de oferit.

Lumina? Hm, asta vă las pe voi să decideți, să spuneți fiecare ce simțiți.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

06/10/2019