Am avut momente în viața asta când mi-aș fi scos inima din piept cu mâinile goale, doar să nu mai simt durerea sfâșietoare, ce-o scofâlcea și-o transforma într-o bucată de carne sângerândă.

Pieptul era prea mic, prea strâmt; durerea radia prin tot corpul și fiecare părticică din el pulsa de durere. Ochii ardeau plângând fără lacrimi; buzele crăpate și mușcate până la sânge rămâneau mute, oprind orice vaiet și fiecare suspin.

Tăceam. Dar în mine urlam.

Zâmbeam. Dar în mine hohoteam.

Și durerea creștea cu fiecare bătaie de inimă…
Le simțeam nu doar în piept, bătând nebunește și galopând ca un cal de curse pe ultima lui sută de metri… Nu, le mai simțeam și-n tâmple și-n gât…

Aveam impresia c-o să-mi explodeze inima-n piept. Și-ntr-un fel eram împăcată. Liniștită. Măcar cu asta se oprea tot. Măcar astfel scăpam de durere…

Inima. Câte știe și câte ascunde! Cât de mare și…