Înălțarea Sfintei Cruci, numita popular Ziua Crucii, sărbătorită pe 14 septembrie, este cea mai veche dintre sărbătorile creștine și ne amintește de patimile și moartea Mântuitorului pe Golgota. Aceeași zi este considerată și data ce vestește sfârșitul verii și începutul toamnei.
Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul a fost înălțată, pentru prima dată în văzul poporului, la 14 septembrie 335.
Pe mine buna m-a-nvățat să-mi fac crucea cum trebuie: mi-a unit trei degete, ce parcă dinadins nu voiau să stea nicicum împreunate, mi le-a dus la frunte și m-a pus să zic: „În Numele Tatălui”, apoi să le cobor pe piept, rostind: „Și-al Fiului”, și-aici mă pierdea… Când trebuia să le duc spre dreapta, veci mă-ncurcam. Fiind ambidextră habar n-aveam (și n-am nici amu!) care-i stânga și care-i dreapta. După ce reușeam, încheiam voioasă c-un „Amin!” hotărât, ce-mi ieșea cel mai bine.
Azi, când vreau să-mi amintesc direcția, îmi fac cruce. Așa știu care-i stânga, și care-i dreapta, altfel le încurc.
Tot buna m-a-nvățat și cum să-mi fac semnul crucii pe cerul gurii, cu limba, că cine știe ce-mi ieșea în cale și mă speriam, încremenind! Și vai ce bine mi-a prins, de-atâtea ori, să știu! Venind de pe uliță, noaptea, îmi tăia calea câte-o arătare, auzeam cucuvele, foșnete ciudate și fel și fel de vietăți foșneau prin iarba de pe șanțuri! Da’ cum îmi făceam cruce cu limba, cum arătarea se transforma-ntr-o mîță inofensivă, cucuveaua amuțea, foșnetele ciudate erau pașii mersi târșâiți și vietățile alea erau doar licurici!
Și-acum la fel îl fac de multe ori, semnul crucii pe cerul gurii, cu limba. Nu din vreo sperietură, acum nu mă mai sperii așa de des și de ușor, 😉 ci pur și simplu că-i mai la-ndemână. Mai discret. Mai intim. Mai rapid.
Și tot CRUCEA mi-e tovarăș de călătorie, oriunde merg, de peste 18 ani. Am primit bucățica asta de hârtie de la biserica din Brussel, împreună c-un sfat: s-o citesc de câte ori simt nevoia. Acum e-ngălbenită, purtată-n portmoneu mereu. Câteodată și-n autobuz seara, târziu, singură-singurică, întorcându-mă de la serviciu, o citeam. Și, instant, mă linișteam.
Când am citit-o prima oară, am izbucnit în plâns. Eram fericită că găsisem o biserică ortodoxă, românească. Cei care n-au stat singuri printre străini mulți ani, habar n-au ce sentiment te copleșește când auzi cântând un popă românește și alți români cântând cu el! Eram fericită că, citind atunci ce era scris pe bucățica aia de hârtie, am știut, am simțit că Dumnezeu nu m-a abandonat.
Toți avem o CRUCE. Mai mare, mai mică, mai grea, mai ușoară, dar avem.
Să mulțumim pentru c-o avem. Asta înseamnă că Dumnezeu nu ne-a uitat.
Iar când ne facem semnul CRUCII, înseamnă că nu l-am uitat nici noi, pe EL.
… Ia-ți CRUCEA ta în fiecare zi!… (Luca 9.23)
Înainte de a-ți trimite Crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi atotvăzători, a examinat-o cu rațiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreptatea Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa plină de iubire, a cântărit-o în mâinile Sale pline de afecțiune, ca nu cumva să fie mai grea decât o poți duce.
Și, după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o și ți-a pus-o pe umeri.
Deci este a ta! S-o porți cu demnitate!
AMIN!
Cu drag și cu iubire,
14/09/2019









Răspunde-i lui Aura B. Lupu Anulează răspunsul