Te îngrozește, într-un fel. Într-altul te fascinează. Iar în alt fel te face să te simți mic-mic, fir de nisip, spulberat într-o clipă de urgia naturii, de puterea ei distrugătoare de care, de cele mai multe ori, nu suntem conștienți.

Când vedem însă un peisaj apocaliptic, desprins parcă din benzi desenate și filme fantastice, îți dai seama de asta. De cât de mici și nepunticioși suntem în fața dezastrului.

Să văd lavă întărită după atâția amar de ani, să văd că solul e doar rocă vulcanică, fără viață, negru, mort, pustiu, gol, rămas mărturie a ceea ce s-a petrecut acum aproape 300 ani, e fascinant, frumos dar și înspăimântător. S-a încrețit pielea pe mine când am coborât din mașină și-am pășit printre bucațile imense de lavă neagră, întărită, pe care parcă o vedeam curgând, roșie ca focul și distrugând totul în curgerea ei. Ce panică, ce disperare, câtă suferință a fost atunci?

Da, acum marea de lavă e ceva unic, de-o frumusețe înspăimântatoare dar care ne amintește cât de mici și neînsemnați suntem.

Cu drag și cu iubire

de pe Lună,

Aura.

10/09/2019