Nici aici, pe țărm de ocean, n-am putut să nu umblăm pe coclauri.
Și, ca de obicei, atunci găsim peisajele cele mai spectaculoase și locurile cele mai faine. Alea care-s mai neumblate, necunoscute de turiști sunt cele care mă-ncarcă, mă liniștesc. Aglomerația, forfota, mulțimea, sunt bune-n doze mici.
Însă de vuietul mării, de sunetul valurilor ce se sparg de țărm și de nemărginirea apei albastru-turcoaz, nu mă satur niciodată. De astea aș avea nevoie-n doze cât mai mari…
Atracția mării e indiscutabil un lucru cert pentru mine. Mă văd trăind pe mal de mare, într-o căsuță mică, albă, scriind de zor…
Mirosul apei mă-ncântă, nu mă satur să-l trag pe nări, adânc, în piept. Aici pot în sfârșit să respir.
Marea, acum oceanul, mă fascinează. În fiecare clipă apa e altfel. Ba strălucește, ba e unduitoare, ba mugește și se-nfurie, ba cântă, ba-i calmă și senină…
Oferă multe, ascunde multe și ia multe…
Cine s-a îndrăgostit de ea, e pe vecie.
Nu merge cu jumătăți.
Îți intră-n sânge, te contaminează, insidios ți se strecoară-n suflet și devii dependent de ea. O ai imprimată-n minte și, vrând-nevrând, musai s-o vezi. Te cheamă. Te șicanează. Te tachinează. Și, când o revezi, te-mbrățișează, te leagănă pe valuri, te amețește și-ți oferă alte și alte motive ca s-o revezi.
Marea, acum oceanul, sunt „călcâiul lui Ahile”-al meu. Punctul meu slab. „Atracția fatală” căreia nu pot să-i rezist.
Și, drept să vă zic, nici nu vreau (sau are rost) s-o fac!
Cu drag și cu iubire,
Aura.
08/09/2019
