Cu fiecare zi ne apropiem de întoarcerea la rădăcini. Nerăbdarea crește și dorul devine tot mai acut.
Încă un motiv pentru care iubesc iulie ăsta-i: că vine vacanța, nu cu trenu’ din Franța ci cu mașina din Belgia în România. Sau cu avionu’ depinde de împrejurări…
Nu că nu ne-am dori să vedem și alte țări (alt vis pe care-l am ăsta-i, să străbat lumea-n lung și-n lat). Da, vrem, da’ glia străbună ne cheamă, cântecul sirenelor pentru noi ăsta e: o dată pe an să ne întoarcem în țară.
Credeam că-n ani și ani o să fie mai ușor, da’ nu-i.
Ne-am adaptat. Ne-am integrat aici, zic io, destul de bine.
Da-n suflet, tot români suntem. Pe acte scrie „belg” da-n inimă român.
Mi-e ciudă, mi-aș trage palme și-as zice: „Termină Aura cu prostiile, hai, taci!” dar e degeaba, e-un sentiment pe care-l am și oricât încerc să îl…