„Paște luminat și fericit. Binecuvântat și plin de bucurie, de liniște sufletească, de iubire creștină etc.”

Urările pot continua la nesfârșit. Și vă mulțumesc din suflet tuturor celor care v-ați făcut timp să-mi trimiteți un gând bun.

Aș vrea însă ca toate urările astea să le materializez cumva, să le transform în ceva palpabil; într-un dar pe care să-l împachetez frumos, să-i pun o fundă roz și să-l trimit înapoi în timp. Acum vreo 14 ani. Și-n pachetul ăla să pun un ou roșu, o felie de cozonac, o bucată de drob și-o-nghititura mică-mică de paști, adică pâinea cu vin sfințită-n noaptea Învierii. Și să-l dau fetei care petrecea Paștele la 2000 de km depărtare de cei dragi, care făcea flotări ca să uite de foame, care stătea la masa babei înghițindu-și lacrimile și nodul din gât, privind-o cum se ospăta copios, cum savura fiecare înghițitură în timp ce, c-un ochi de vultur, o supraveghea pe fată să nu care cumva să mănânce mai mult decât ea. Având grijă să mute-n celălalt capăt al mesei tot ce-ar fi putut fata lua: șunca, cașcavalul, pâinea. Iar după ce se ghiftuia, o apuca mărinimia și-o întreba: „Mai vrei ceva? Te-ai săturat, nu-i așa?”, împachetând de zor ce mai rămăsese din mâncare.  Întrebare c-un singur răspuns.

După ce aduna masa și făcea curat în bucătărie, fata urca apoi în camera ei, unde-n genunchi își șoptea rugăciunile, apoi făcea flotări și genuflexiuni ca să-și abată gândul de la golul ce-o rodea. În inimă, în burtă, în suflet…

Menajera babei, deși nu spunea niciodată nimic, îi strecurase în geantă un măr. Îl privea acum cu nesaț, întrebându-se ce să facă, să mai aștepte înc-un pic sau să-l mănânce acum? Pofta era prea mare. Și-a înfipt dinții hulpav în mărul ticălos, ce-i trosnea între fălci, cu ciudă parcă, de ce se repezise cu-așa nerăbdare la el.

Când telefonul a-nceput să-i țârâie în buzunar, fata a scăpat speriată mărul din mâini. N-o suna nimeni, niciodată, doar Adiță al ei când și când, un singur minut de convorbire era 2 euro, muuult prea scump ca să-și permită să vorbească mai mult de-o singură dată pe săptămână. Iar săptămâna aia vorbiseră deja. A răspuns temătoare…

— Alo?

— Paște fericit mami, Hristos a-nviat!

— Adevărat a-nviat! Paște fericit și vouă, dragii mei! Ce faceți? Ce fac copiii? Ați fost la Înviere?

— Daaa, acuma ne-am ridicat de la masă și-am zis să te sunăm. Tu ce faci? Ai mâncat?

— Daaa, uite, ce noroc am! Azi am căpătat un măr! De Paștele nostru ortodox mănânc și io mai bine, am în plus un măr!

 

Urările astea toate transformați-le într-un astfel de măr.

Care astâmpără o foame cumplită.

Care potolește o aprigă sete.

Care alină un suflet chinuit de dor.

Care bucură o inimă tristă și-amărâtă.

Care încalță picioare desculțe.

Care îmbracă copii dezbrăcați.

Hristos învie de Paște.

S-avem însă grijă să-nvie pentru toți.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

29/04/2019

Fragment din „Trăirile Aurei” pe care o găsiți pe site-ul editurii Libris. Mulțumesc!