Într-o noapte rece și umedă, țăranii s-au strâns la locul lor tainic, să se sfătuiască dacă se alăturau răscoalei ce se zvonise c-ar fi început deja de-o săptămână, într-un târg din apropiere.
Sătui de dări și zeciuieli, de jug și bir, de boierii care-i jumuleau ca pe găini, jinduiau după libertate și voiau să scape de ciocoi. Nu refuzau să muncească pământul din greu, dar voiau s-o facă pentru ei, nu pentru îmbuibați și lipitori!
Încăperea era luminată slab, de-un lămpaș agățat deasupra mesei cioplite, iar în jurul ei se strânseseră cei mai înverșunați țărani din sat. Și erau mulți, aproape toți.
Unul ieșea în evidență, înalt, spătos, un munte de om cu mâinile ca niște lopeți, bătătorite și pline de răni, c-un pieptar desfăcut ce-i dezvelea pieptul lat și puternic; bătea îndârjit cu pumnul în masă, țintuindu-i pe toți cei adunați în jurul ei cu ochii lui albaștri-albaștri, neclintiți, vrând să-i convingă că-i musai să se-alăture răscoalei, dacă voiau să scape odată de jugul boierimii.
Gheorghe avea șapte prunci acasă, pe care de-abia-i putea hrăni, deși lucra de la răsăritul soarelui și pân’ la apus, groful satului nu-i lăsa mai nimic după zeciuială.
Mult n-a trebuit să le vorbească, toți cei adunați acolo aveau deja cuțitul la os și erau sătui de slugărit.

„Un adevăr al acelor vremuri, din Cuzdrioara, pe care îl cunosc din povestirile bătrânilor adunați seara în casa părinților mei, ce mi-a rămas înregistrat în memorie așa cum povesteau despre sfârșitul tragic al străbunicului tău în acea noapte.

Buna vecină Lucreția (tușica Lucreția), sora bunicului tău, Gheorghe, ne povestea de multe ori cum au rămas fără tatăl lor după ce a fost împușcat.

Puțini mai stiu momentele grele ale părinților, ale bunicilor și străbunicilor noștri.

Acum sunt mulțumit că cel puțin tu, strănepoata mea, Aura, aduci amintire celor care au fost victime ale vremurilor ce au trecut. Nu pot să nu amintesc cu acest prilej că răposatul bunic al tău Gheorghe, ce purta numele tatălui sau împușcat în acea nefastă noapte, a fost căsătorit cu sora mea mai mare, Măriuța, bunica ta, care și ea a avut parte de a-l avea pe tatăl ei rănit în primul război din 1918, la Tisa, rămânând cu piciorul scurtat cu 10 cm la femur. Așa l-am știut pe tatăl meu, care a avut multe evenimente neplăcute de-a lungul vieții lui, chiar și după al doilea război când boierimea a dispărut, dar eram sub jugul URSS la care am plătit bir 20 de ani.

Erau cote obligatorii pe toți cei care trudeau pământul, mare parte fiind obligați să le predea la centrul de achiziție din Dej, și nu pot uita o întâmplare hazlie; din anul 1949, când tatăl meu și bunicul tău au trebuit să duca cota de grâu în Dej, sacii fiind încărcați în căruța noastră, iar eu stăteam călare pe sacii cu grâu. Fiind încă doi vecini care veneau cu noi, aceștia pe jos în urma căruței, la un moment dat, bunicul tău, Gheorghe, a început să cânte, el având un glas foarte apreciat de cei care îl cunoșteau, iar textul mi-a rămas întipărit în minte chiar și acum, după mai mult de 70 de ani, care era așa: „Săracu’ poporu’ rus/ tăt grâuțu’ ni l-o dus/ și zițălu’ din poiata/ bată-i Dumnezo să-i bată!”.  Tatăl meu a încercat să-l facă să cânte mai încet, să nu îl audă cineva și să aibă necazuri, zicând: „Mă, Gheorghică, lasă horitu’ până acasă!”, bunicul tău replicându-i: „Da’ io amu-s nervos!”

O familie mare ca a noastră ar putea putea scrie o istorie.”

Mulțumesc, cheșule Todor, Mulțumesc! 🙏