Singurul sunet pe care-l mai suport și nu mă deranjează în ultimul timp, e ciripitul păsărilor. Zgomotul străzii, claxoanele, mașinile trecând în trombă, oameni vociferând, copii plângând sau alergând, scrâșnete de roți, țipete, agitație și grabă, toate astea nu doar că mă obosesc, îmi dau pur și simplu dureri de cap și mă calcă pe nervi. La propriu.
Înainte nici nu le auzeam, eram și eu în vâltoarea și-n malaxorul ăsta cotidian, mestecată de fălcile rutinei alături de ceilalți pioni…
Acum însă am impresia că doar eu stau, în mijlocul lumii, în timp ce toți ceilalți se mișcă, vorbesc, aleargă, se agită, și nu văd non-sensul.
Singura încremenită-n contemplarea lumii.
Unde aleargă toți? Unde fug? De ce? De cine?
Opriți-vă doar un moment.
Clipa asta n-a mai fost și nici n-o să mai fie.
Respirați adânc. Priviți cerul. Limpeziți-vă mintea. Scăldați-vă privirea-n răsărit…
Și contemplați. Admirați. Inspirați aerul…