Ce ți-e și cu dorurile astea! Te-apucă tocmai când nu-i cazu’ și nu poți să le-mplinești…

M-a lovit un dor de mă mănâncă tălpile, nu alta. Ca și-un copil răzgâiat îmi vine să mă dau cu curu’ de pământ și să mă tăvălesc pe jos țipând: „Io vreau la mare! Vreeeaaaau!”.
Dar pentru că-s o „duoamnă” și-un adult responsabil 😜 o să-mi atârn pofta-n cui și-o să-mi potolesc doru’ scriind.
Despre mare, evident.
Care-a fost și-o să rămână locul meu favorit. Habar n-am de ce, poate și pentru că-s semn de apă (rac) mă simt atât de bine-n preajma ei.
Nisip auriu. Valuri albastre. Aer sărat. Mirosul mării specific. Cerul una cu marea. Sunetul valurilor. Țipătul pescărușilor. Absolut TOT mă încântă la mare. Atâtea nuanțe de-albastru. Atâtea culori. Apus. Răsărit. Efemer și etern la un loc…
„Scrie-ți durerile pe nisip și bucuriile pe stâncă” ne-a povățuit Sfântul Augustin. Așa…