“Am pierdut o parte din mine când s-a întâmplat acel necaz”.

“Nu am mai fost același de atunci încoace”.

„Întâmplarea aceea m-a schimbat complet, nu mă mai regăsesc”.

„După ziua aceea nu am mai fost la fel, simt că s-a rupt ceva din mine”.

Dacă una din propozițiile de mai sus vă sună cunoscut, musai să citiți în continuare. S-ar putea ca textul următor să vă fie de folos.

Când medicul meu mi-a spus acum vreo trei ani că pe lângă burn-out-ul ce deja-l depistase, mai sufăr și de stres post-traumatic, m-am uitat la el că vițica la poarta nouă, habar n-având despre ce naiba vorbește. Că cică „Ți-ai pierdut o parte din suflet – You’ve lost a part of your soul”. Ha? M-am gândit atunci la pedeapsa veșnică și c-o să mă înghită flăcările iadului, conexiunea ce-am făcut-o a fost cu Faust și pactul cu diavolul, nicidecum cu întâmplările prin care trecusem pe tot parcursul vieții. Alea le trăisem, le trecusem, le clasasem, le-ngropasem și cu asta basta. Bine, când a-nceput el să-mi scormonească prin adâncuri, reacțiile pe care le-am avut m-au surprins, chiar și pe mine. Nod în gât, durere-n piept, lacrimi șuvoi. Ce naiba, alea s-au petrecut demult, le-am făcut față cu brio, le-am depășit. Acum sunt bine, totul este perfect și minunat. Doctoru’ a zâmbit indulgent când m-a auzit debitând prostii și mi-a explicat apoi că nu era chiar așa.

Pierderea unei părți de suflet se întâmplă, de obicei, ca reacție la o traumă. Iar io avusesem parte nu de una ci de vreo… habar n-am câte, că n-am stat niciodată să le număr. Ce nu pricepeam eu era de ce fusesem bine atâta timp și rezistasem atâția ani – când îmi fusese cel de greu! – fără să mă îmbolnăvesc defel, iar în momentul când apele se liniștiseră și-mi era bine, m-am prăbușit. Burn-out, sindrom nu știu care, depresie, endometrioză și alte chestii minunate. De ce? Că io eram fericită, în sfârșit iubită, în sfârșit în siguranță și ce fusese mai greu, trecuse. Și-atunci? De ce? Că no, ce-a fost-a fost, iar eu vreau de-acum să mă bucur de viață, nu? N-am chef și timp de-mbolnăvit! Tot nenea doctoru’ mi-a explicat frumos și cu răbdare că da, când și cât am fost nevoită, am făcut față. În fața pericolului, m-am apărat. Când însă pericolul a trecut, am clacat. Am plătit prețul anilor de luptă continuă, de rezistat pe metereze. Și m-am îmbolnăvit. A ieșit la suprafață tot ce atâția ani acumulasem, fără ca măcar să știu. Încă mai am de scos. Încă mai am de vindecat. Dar primul pas a fost să înțeleg că nu plăteam de fapt niciun păcat. Pur și simplu trupește vindecam, iar sufletește întregeam. Recuperam bucățile de suflet pierdute-n fiecare grozăvie prin care trecusem. Iar simpla conștientizare a acestui fapt este de un real folos oricărei vindecări, fizice dar mai ales sufletești.

Doar recuperându-ne bucățile de suflet, devenim întregi.

Așa că dragii mei, cei care v-ați recunoscut în textul ăsta,  începeți să recuperați.

Ca să vă vindecați.

Și să redeveniți întregi…

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

Hamme,

16/02/2019.

Fragment din „Trăirile Aurei 2”.

Cartea o găsiți în librăria St. O. Iosif din Brașov și pe site-ul editurii LIBRIS:

https://www.libris.ro/trairile-aurei-vol-2-aura-b-lupu-LIB978-606-029-131-2–p13043428.html

Mulțumesc!