Ninge!

Ninge! E prima ninsoare din iarna asta. ❄❄❄

Doamne-s mulțam că mi-ai îngăduit să văd atâta frumusețe.
Pădurea-ncărunțită de omăt.
Copacii albi. Cerul albicios. Vântul pribeag, șuierând printre crengi.
C-am respirat în voie aerul curat.
C-am auzit zăpada scrâșnind sub tălpi.
Și că m-am putut ruga în liniștea pădurii.
Fără să aud decât păsările cântând (sau mă rog, după cum mi-a atras o „binevoitoare” atenția, ciorile croncănind 🤪😜😂).

Edi a fost și el parcă mai vioi, mai vesel, iar blana, după ce-am fost afară în zăpadă, îi miroase-așa de fain!

Îmi amintesc de iernile copilăriei. Ce bucurie era pe-atunci! Cât era ziua de lungă eram pe deal, pe Hidacut, la dat cu sania. Țiuituri, și strigăte și zgomot mare, și-o larmă de nu se-nțelegea om cu om! Eram roșii ca focul la fețe toți copiii, căciulile căzute pe-o rână, sau pe ochi, de-aproape nici nu mai vedeam, plini de zăpadă, uzi la picioare (mai țineți minte pungile de plastic pe care le băgam în cizme? 😂), mănușile rupte, cu degetele-afară, dar ce conta? Eram cu toți de-o seamă, nu era nimeni mai breaz, mai răsărit. Nici de mâncare nu ne trebuia, și ciudă ne era când ne chemau părinții-acasă!

De-abia așteptam să treacă noaptea și să se facă iarăși ziuă…

Iar dacă peste noapte mai ningea, era musai să facem cărări, ca să putem ieși din casă, de la ușă până la poartă, și, câteodată, până ajungeam la poartă era iar zăpada așezată pe cărare…  Și-o luam de la capăt.

Dar ce conta?

Țurțurii ce se-adunau la streșini îi ronțăiam cu drag și dor de parcă erau acadele… Pe-atunci nu făceam nici roșu-n gât, nici bolnavi nu eram și asta fără tot felul vaccinuri și injecții și imunizări și mai știu io ce!

Mâncam zăpadă, prindeam fulgii cu limba, ne bulgăream și ioi, când câte-un copil mai prăpădit reușea să ne bage câte-un bulgăre sub haină, după cap, și se topea… apoi să vezi sărit și țiuit și dat din mâini și din  picioare! Da’ nici de răcit  (io nu știu cum) pe-atunci nu răceam!

Poveștile ce le-ascultam la gura sobei, când merele sfârâiau încet în ler, sau când semințele de bostan stropite cu apă și sare se prăjeau,  ludăul fript… ce bunătăți! Ce gust aveau!

Doamne-s mulțam că mi-ai îngăduit acestea toate.

Atunci, în copilărie să le traiesc iar azi să-mi amintesc…
Încă o dată.
În înc-un an.
În înc-o iarnă.
Ce-i totuși de poveste…
Mulțam Doamne.
Mulțam.
🙏

Cu iubire,
Aura.
22/01/2019
Hamme.

P.S. În video se-aude și păsărica cântând, no! 😜😂

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s