Povestiri (deocamdată) fantastice

A fost odată ca niciodată o fată ce iubea nespus animalele.

De mică le bibilea și le-ngrijea și povestea cu ele ca și când ar fi înțeles-o, iar dragostea ce-i cuprindea sufletul când le vedea zburdând fericite prin ogradă era nemărginită.

Puișorii aurii, purcelușii povestitori, câinii fideli și pisicuțele jucăușe, iepurașii sperioși, văcuțele blânde și mânjii firavi îi colorau viața în… sentimente. Griul și cenușiul zilelor erau transformate de animăluțele ei dragi în roșu și-albastru, în verde și-n galben și-n toate culorile curcubeului…

Pisicuța ei albă-albă, ca zăpadă 🙂 ce i se cățăra pe umeri și-i torcea în urechi, avea ochii speciali: unul verde și celălalt albastru. Fata se pierdea în ei studiindu-i mirată, cum poate să existe așa o frumusețe. Iar pisica-i suporta cercetările, privind-o înțeleaptă și demnă, mieunându-i, din când în când, câte-un un răspuns scurt și răgușit: „Miau!”…

Câinele ei lup fusese adus de la școala de dresaj din Sibiu, tatăl lui aparținuse lui Nicu Ceaușescu iar fată era tare mândră cu-așa un „specimen”.

Nero era doar ochi și-urechi. Și dinți. 🤩 Crescuse repede și era umbra fetei. O urma peste tot: și-n cireș, și-n pod în fân, și pe acoperiș, și-n casă și-n grădină, și pe coclauri și pe tarla… Desculță alerga prin praful uliței cu el sărind alături, și știa că nu are de ce să-i fie frică de nimeni și nimic. Nero o apăra cu-nverșunare de orice, chiar și de nuiaua mamei pe care, într-o noapte a furat-o și-a făcut-o, de dragul fetei nebunatice, bucăți…

Purceii pe care fata-i adusese într-o zi pe lume, că n-avusese încotro, scroafa nu suportase pe nimeni altcineva în apropierea ei și doar pe fată o acceptase grohăind în sfârșit mai puțin înfricoșător, erau parcă dresați. Când auzeau ușa casei și pașii fetei prin curte, începeau să plângă toți în cor. Și nu-ncetau până când nu le dădea drumul și-atunci săreau de bucurie ca niște cățeluși obraznici. Erau atât de fericiți și se-ngrămădeau în jurul fetei ca să primească, rând pe rând, scărpinăturile lor favorite: pe burtici…

Și toți cădeau pe-o rână, grohăind profund mulțumiți, cu ochii-nchiși de satisfacție.

Iepurașii albi ca zăpada și ochii roșii, atâta de ciudați, îi mâncau din palmă, ronțăind de zor firicelele de iarbă pe care fată le rupea din grădină dar nu prea de dimineață, pentru că roua și umezelea ierbii – știa de la bună ei dragă – nu le făcea bine și că se pot îmbolnăvi rapid. Așa că fata grijulie aștepta până când soarele răsărea iar când rupea iarba fragedă întotdeauna o răsfira pe o măsuță, la soare, să fie sigură că s-a uscat…

Văcuța ei, Steluța ei dragă, cu ochii cei mai blânzi, era cea mai frumoasă din cireadă. Bălțată, cu pete maaari albe și maro, avea și coarne ascuțite de care fetei îi era cam frică; dar când seara venea de la pășune și bunicu’ era câteodată cam… amețit 😜, nu avea ce să facă decât să-ncerce să o lege singură de iesle…

O aștepta în poartă și de fiecare dată se minuna cum știu văcuțele toate să se oprească fiecare în dreptul curții ei… Ce ființe deștepte, nu-i așa?

Și-apoi încerca să o și mulgă, câteodată îi mai reușea dar Steluța era încăpățânată și nu dădea laptele spumos și alb, în doniță, decât dacă vedea basmaua bunicii. Așa că fata se mai și deghiza…

Mmm, ce bunătate, ce aromă, laptele proaspăt muls, ce mirosea a iarbă, a pășune, a soare și a vară…

Mânzul ce-i mai venea în curte nu era al ei, ci al unui vecin, iar când venea s-aducă lemne, fân, sau mălaiul de pe câmp cu căruța lui, pe lângă iapa maaare și-naltă și impunătoare, cu pieptul mare, cu zurgălăi și cu căpăstru colorat, avea și mânzul lângă ea… Era firav, avea picioare lungi, subțiri, iar pielea ca de catifea… Botul… era o mângâiere, o adiere, o șoaptă… atât de moale și de fin de parcă era aripă de înger… Și fată îl pupa până când mânzul, sătul de-atâta iubăreală, lăsa capul spre iarba curții și-ncepea să pască liniștit…

Zile fericite, pline de iubire, de culoare, de mirosuri, de arome, de sunete, de vise copilărești, de naivități și de speranțe…

Că poate, cândva, odată, atâta iubire primită de la necuvântătoare va deveni iubire vorbitoare. Cuvinte spuse și dragoste adevărată. Arătată și manifestată. De oameni…

Că poate, cândva, odată, oamenii o să-nțeleagă și-o să urmeze exemplul lor și-o să fie capabili să iubească la fel de mult, la fel de tare, la fel de necondiționat, ca ele…

Dar asta-i o poveste (deocamdată) fantastică.

Ce va urma.

Cândva, odată…

Cu iubire,

Aura.

20/01/2019

Hamme.

 

 

 

 

Reclame

6 gânduri despre „Povestiri (deocamdată) fantastice

    1. Dar de ce nepoților? Până apar…până învață să citească… Deocamdată ne povestește nouă și noi o ascultăm(citim) cu drag. (Îmi place și aceea în care cumințește câinii de la stână). Știu cum este cu iubirea și cu încrederea în animale. Încrederea asta nebună că dacă le iubești, ori pur și simplu nu te temi de ele, vor simți și înțelege…funcționa. Când am mers la niște oameni, trimis de tata să le fac un anunț, pentru că aveam glasul mic și nu s-ar fi auzit de la poartă, am intrat în curte și am ciocănit frumos la ușă. Să fiu sincer, îmi era rușine să deschid gura și să strig. Nenea Ilie când a ieșit, m-a tras repede înăuntru și acolo abia, în casă, mi-a vorbit:
      -Măi copile, pe unde ai venit? -Pe poartă, zic. -Aoleu! Face el. Era câinele dezlegat..Bine că n-a fost prin curte, că te mânca. E rău ca o fiară! -Cățelul? Întreb eu mirat..Ăla de la ușă, e rău? Când am zis ușă, nea Ilie a făcut ochii mari și deschizând-o l-a văzut lungit pe ultima treaptă a scării, tocmai lângă prag. -Păi și…Ai trecut pe lângă el? -Nuu..Explic eu cu seriozitate. Am venit împreună.
      Într-adevăr, de la poartă pănă la intrare, tot sporovăisem cu „cățelul” și dacă la început se ținea mai la o parte, măsurându-mă cercetător din ochi, mai la urmă s-a apropiat să-l mângâi după ceafă și m-a urmat…Capul său mare îmi mai intra din când pe la subraț, să i-l mângâi și trebuia să-mi încordez bine piciorul opus, ca să nu mă dărâme.
      Altfel, deși născut și crescut tot într-un mediu provincial, eu am avut foarte puțin contact cu animalele. Eram din păcate ca într-o enclavă, înconjurat numai de cărți. Nu spun că regret, a fost o copilărie la fel de specială, în care am trăit mai multe vieți deodată, dar ce frumos îmi sună acum o poveste de-a Aurei…Cât de îmbibată de senzații și…trăiri.

      Apreciat de 2 persoane

      1. Hi,hi.
        Ce frumos ai descris, condeiblog!
        Mie cateii mari nu mi-s atat de dragi, am fost muscata si alergata toata viata mea, in conditiile in care nu sunt om rau sau am sufletul negru. Am doar o frica de nestapanit, pe care banuiesc eu ca acei catei mari o simt.
        Imblanzitor de catei trebuia sa va faceti! 😀

        Apreciat de 2 persoane

      2. Condei, atât de bine prinzi esența povestirilor mele – de fiecare dată!- că-mi vine și să plâng și să râd de bucurie! Dar vezi, un suflet la fel simte ce-ai vrut să transmiți… Nu degeaba „fiara” te-a-nsoțit prin curte, și-a cerșit mângâieri în loc să te pape…😊 Mulțumesc din suflet pentru ceea ce îmi scrii. 🙏❤️🦋🌹🌸

        Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s