Și, în ciuda tuturor eșecurilor precedente, să-ți deschizi inima. Să-ți pui IAR sufletul pe tavă. Să-ți învingi temerile, reticențele și ezitările. Să-ți spui : „No hai că de data asta e pe bune!”.
Iar când ai lăsat garda jos, când încrederea ți-e deplină, sufletul și inima deschise complet (adică atunci când ți-e lumea mai dragă!) să ți-o tragă! Da’ nu așa, în doru’ lelii! Nuuu! De să-ți meargă fulgii și să-ți iasă pe nas și încrederea și „prieteșugu”!
O dată, de două ori… de n’ șpe ori… și tăt nu mă învăț minte!
Mama-mi spunea încă de când eram copil (și vedea că-s mai tutulucă ) :
” Aurucu’ mamii, nu-ți mai pune sufletu’ pă tavă și nu te mai încrede orbește în tătă lumea, că-i păți-o!”.
Eh mama, dreptate ai avut atunci, dreptate ai și–amu. Da’ tăt nu m-am învățat minte!
Nu pot și probabil așa o să mor (tutulucă).
Loviturile cele mai puternice le-am primit de la prieteni. E un subiect ce mă frământă de-o vreme și simt că-i musai să scriu despre asta.
Încredere în oameni și prietenie.
Sunt naivă. Prea naivă. Recunosc.
Naivitatea mea m-a adus în situațiile în care am suferit cel mai tare.
Când am simțit că mi se rupe sufletul.
Că pierzi persoana respectivă, mai e cum e. Dar pentru mine cel mai greu a fost c-a plecat și cu o bucată din sufletul MEU. Pe care i l-am pus pe tavă. Și l-a ciopârțit și l-a făcut bucăți. Asta doare cel mai tare. Nu că pierzi persoana, ci tot ceea ce-ai investit în ea. Timp, sentimente, stări, zâmbete și lacrimi… TOT.
Cred că toți am trecut prin așa ceva.
Să cunoști o persoană. Să simți din prima o „conexiune”. Să aveți trăiri și experiențe dacă nu identice, măcar comune. Să ai impresia că…
Vezi articolul original 290 de cuvinte mai mult
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu