Amsterdam

Habar n-am de ce mi se întâmplă asta, poate că doar mie mi se pare totul extraordinar și minunat când de fapt nu-i nimic deosebit, însă oriunde mă duc, io simt că am parte de ceva special. Un bonus, un moment aparte, ceva care-mi încălzește sufletul și pe care-l pun apoi în sipetul cu odoare, de amintiri prețioase. Pe care-n zile din astea mohorâte și triste, bacoviene, în care totul e plumburiu și greu, le răsfoiesc și mă încarc. Mă luminez.

Azi am să vă povestesc despre Amsterdam. Amsterdam are un farmec aparte, am fost de multe ori acolo iar de fiecare dată l-am găsit parcă și mai frumos.

Este capitala oficială a Olandei, situată pe râul Amstel, de la care îi provine și numele prin alăturarea cuvintelor dam (în neerlandeză însemnând baraj) și Amstel, însă instituțiile fundamentale ale statului, Curtea supremă de justiție, guvernul și parlamentul își au sediul în Haga. Prima atestare documentară a numelui Amsterdam o reprezintă un document emis la 27 octombrie 1275 de contele Floris al V-lea de Olanda și Zeelanda. Data exactă la care Amsterdam a primit drepturile de oraș este incertă, dar cel mai probabil este că episcopul de Utrecht, Guy de Avesnes, a fost cel care a conferit aceste drepturi în 1306. Mai este denumit „Orașul lalelelor și-al saboților de lemn – klompen”.

Prima oară când l-am văzut eram speriată, fără mari speranțe și la capătul puterilor. Cel care mă adusese în Olanda și-mi promisese de lucru se purta mai rău ca niciodată, înjurăturile nu-i mai conteneau iar nervii mei, întinși la maxim, erau pe punctul de-a ceda.

Dar chiar și prin teroarea, groaza, frica aia cumplită, am văzut un oraș desprins parcă din basme. Cu podurile arcuite, cu drumurile pietruite, cu bărcile, canalele, lebedele, copacii ce-și pierdeau frunzele atât de frumos colorate, cu bicicletele multe-multe, cum nu mai văzusem nicăieri, vreodată (am aflat apoi că în Amsterdam mijlocul de transport primar pentru locuitori este bicicleta), cu forfota, oamenii mulți și-o lume pestriță, amestecată, încântătoare în varietatea ei, Amsterdamul, la prima vedere, m-a fermecat. Privind pe geamul mașinii parcă am mai prins curaj. Gândul meu era că nu se poate ca-n atâta lume, în atâtea locuri, să nu găsesc și eu un loc de muncă.

Am oprit în față unei florării și, bineînțeles, D. m-a trimis înăuntru să-mi spun „poezia” și să-mi câștig mâncarea din acea zi.

„Can I talk with the boss, please?” erau cele câteva cuvinte pe care trebuia să le rostesc, iar în cazul în care nu eram dată afară și patronul venea, io aveam datoria să-ncerc să-i vând câteva vaze.

În florăria asta erau un el și-o ea. Amândoi foarte blonzi, luminoși, tunși la fel de scurt, cu ochi albaștri dar de nuanțe diferite, erau atât de frumoși! Io-i vedeam deja ca pe întruchiparea lui Jan Yvarsen și Sigrid Lindval, eroii din cartea mea preferată, „Torente”.

M-au întâmpinat zâmbind, foarte prietenoși, iar la întrebarea mea mi-au răspuns, tot zâmbind, că ei sunt șefii. Acum îmi dau seama cât era de neobișnuit ca o *moimă deșirată să încerce să vândă vaze într-o florărie din centrul Amsterdamului, dar atunci speram doar să cumpere măcar câteva cutii, să-mi plătesc mâncarea și să nu mai simt că-i datorez nimic individului care mă aștepta încruntat în mașină.

Când a venit înăuntru și el, văzând prin geam că patronii sunt interesați și prietenoși, am simțit imediat cum li s-a schimbat atitudinea, parcă s-au retras și s-au răcit, deși mie continuau să-mi zâmbească. Cred c-au văzut disperarea din ochii mei pentru că au cumpărat o grămadă de vaze, ne-au oferit niște prăjiturele delicioase și cafea, iar la plecare parcă n-ar fi vrut să mă mai lase să plec. Au insistat să așteptăm încă un pic, până o să-mi pregătească o surpriză.

Surpriza a fost un buchet imens de flori, cum nu mai văzusem până atunci. Când mi l-au așezat în brațe, io privindu-i uimită și neîncrezătoare că ceva atât de frumos mi se oferă doar așa, gratis, ea mi-a mângâiat, apăsând-o ușor, mâna ce-mi tremura și m-a îmbrățișat, șoptindu-mi: „Ce-aș vrea să te putem ajuta!”.

Am îngăimat mulțumiri, încercând să nu plâng, în timp ce D. mă aștepta deja în ușa deschisă, privindu-mă tăios, cu ochi de uliu.

De unde și-au dat ei seama oare prin ce treceam? Nu știu. Dar știu că buchetul acela de flori mi-a făcut ziua frumoasă.

Și, de fiecare dată când merg în Amsterdam, îmi amintesc de blonzii mei frumoși, luminoși, cu ochi albaștri, care-au încântat și-au redat speranța unei *moime deșirate și speriate.

Și care chiar m-au ajutat.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

12/01/2019

Hamme.

*moimă – poreclă dată oamenilor caraghioși.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.