Amsterdam

Habar n-am de ce mi se întâmplă asta, poate că doar mie mi se pare totul extraordinar și de fapt nu-i nimic deosebit, însă oriunde mă duc io simt că am parte de ceva special. Un… bonus, un moment aparte care-mi încălzește sufletul și pe care-l pun apoi în cutiuța cu amintiri prețioase… Pe care-n zile din astea mohorâte și triste le răsfoiesc și mă încarc.

Azi am să vă povestesc de… Amsterdam.

Amsterdam e de vis. Am fost de multe ori acolo iar de fiecare dată l-am găsit parcă mai frumos.

Prima oară când l-am văzut eram speriată, fără mari speranțe și la capătul puterilor. Cel care mă adusese în Olanda și-mi promisese de lucru se purta mai rău ca niciodată, înjurăturile nu-i mai conteneau iar nervii mei, întinși la maxim, erau pe punctul de-a ceda.

Dar chiar și prin teroarea aia am văzut un oraș desprins parcă din basme… Canale, poduri, bărci, lebede, copacii ce-și pierdeau frunzele atât de frumos colorate, biciclete multe-multe, forfotă, lume pestriță… și privind pe geamul mașinii parcă am mai prins curaj. Gândul meu era că nu se poate ca-n atâta lume, în atâtea locuri, să nu găsesc și eu pe cineva care să-mi ofere ceva de lucru…

Am oprit în față unei florării și, bineînțeles, D. m-a trimis înauntru să-mi spun „poezia” și să-mi câștig mâncarea din acea zi.

„Can I talk please with the boss?” erau cele câteva cuvinte pe care trebuia să le rostesc.

În cazul în care șeful venea, trebuia să-ncerc să-i vând vaze…

În florăria asta erau un el și-o ea. Amândoi foarte blonzi, tunși la fel de scurt, ochi albaștrii și frumoși. Io deja-i vedeam pe Jan Yvarsen și pe Sigrid Lindval, din cartea mea preferată „Torente”…

M-au întâmpinat zâmbind, foarte prietenoși iar la întrebarea mea mi-au răspuns, tot zâmbind că ei sunt „șefii”. Acum îmi dau seama cât era de neobișnuit ca o moimă deșirată să încerce să vândă vaze într-o florărie din centrul Amsterdam-ului, dar atunci speram doar să cumpere măcar câteva cutii ca să-mi plătesc mâncarea și să nu mai simt că-i datorez nimic monstrului ce aștepta în mașină…

Când a venit înăuntru D. am simțit imediat cum li s-a schimbat atitudinea, parcă s-au retras și s-au răcit… deși mie continuau să-mi zâmbească…

Cred c-au văzut disperarea din ochii mei pentru că au cumpărat o grămadă de vaze, ne-au oferit prăjiturele și cafea, iar la plecare parcă n-ar fi vrut să mă lase să plec… Au insistat să mai așteptăm până o să-mi pregătească o surpriză.

Surpriza a fost un buchet imens de flori, cum nu mai văzusem până atunci… Când mi l-au așezat în brațe, io privindu-i uimită și neîncrezătoare că ceva atât de frumos mi se oferă doar așa, ea mi-a mângâiat, apăsând-o ușor, mâna ce tremura și m-a îmbrățișat, șoptindu-mi : „Ce-aș vrea să te putem ajuta!”.

Am îngăimat mulțumiri încercând să nu plâng, în timp ce D. mă aștepta deja în ușa deschisă…

De unde și-au dat ei seama oare prin ceea ce treceam? Nu știu.

Dar știu că buchetul ăla de flori mi-a făcut ziua frumoasă.

Și, de fiecare dată când merg în Amsterdam îmi amintesc de blonzii mei frumoși, care-au încântat și i-au redat speranța unei moime deșirate și speriate…

Și care chiar m-au ajutat.

Cu iubire,

Aura.

12/01/2019

Hamme.

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.