100

Bucurii după bucurii! Io am sărbătorit centenarul și cu atingerea numărului de 100 de urmăritori ai site-ului http://www.aurablupu.com (ce încă n-are niciun an!), 2000 de aprecieri ale paginii https://www.facebook.com/auraboroslupu/ iar ieri, cireașa de pe tort, am primit vizita unor cititori, niște oameni minunați și extraordinari,  pe care mă bucur nespus că i-am întâlnit în carne și-n oase.

Oameni care te fac pur și simplu să fi mândru că ești de-același neam cu ei. Români adevărați. Oameni muncitori și hotărâți, harnici și gospodari, care știu ce vor de la viață și nu așteaptă mila nimănui, care pun osu’ la treabă, își suflecă mânecile și care se fac luntre și punte să-și atingă țelurile și nu se dau bătuți cu una cu două. Pentru care nicio muncă nu-i înjositoare, care nu-și plâng de milă și care fac ceea ce trebuie făcut.

Da, astfel de români îmi fac inima să crească exact că aluatu’ pâinii pus la dospit!

Tre’ să recunosc că mi să cam acrise s-aud (și să citesc) aceeași placă: ce grea e acomodarea în Belgia, cât de grea e limba asta s-o înveți, câte bețe-n roate ni se bagă nouă, ca români ș.a.m.d. Nu că n-aș fi de acord cu asta dar dacă și după 2, 3, 5 ani continui să le spui io zic că mai bine-ți faci bagaju’ și pleci, că n-are niciun rost să mai stai. Dar dacă după 2, 3 sau 5 ani ai un loc de muncă stabil, ți-ai cumpărat deja o casă, vorbești limba binișor și te descurci, atunci jos pălăria!

Începutul este greu oriunde. Dar important este să-l depășești. Că dacă rămâi tot acolo, în faza de început și bați pasu’ pe loc intri în categoria resemnaților. A văitătorilor ce-și plâng singuri de milă. Mai știți postarea cu „Help”, cu nesăritul în ajutorul nimănui? No, făceam și la categoria asta referire. A românilor care vin aici și se culcă pe-o ureche. Deși nici nu muncesc nici nu învață limba, nici nu merg la cursuri, adică nu se străduiesc să se integreze în vreun fel. Care stau și-așteaptă „para mălăiață” (adică locul de muncă perfect – de preferință la birou 😜), care consideră că la curățenie sau pe șantier e înjositor, pentru care flamanda e o limbă imposibilă și care taie frunze la câini cât e ziulica de mare dar care atunci când primesc acasă hârtii (acte, facturi, înștiințări, etc) chiar și după 2, 3, 5 ani de locuit aici încă habar n-au ce scrie-n ele. Care de fapt habar n-au de nimic dar nu pentru că n-ar avea acces la informații ci pentru că pur și simplu nu le accesează. E mai ușor să-ntrebi în stânga și-n dreapta decât să-ți bați singur capu’, nu?

Și hai, înțeleg să ne sprijinim reciproc cu informații, să ne ajutăm unii pe alții și să ne împărtășim experiențele prin care noi deja am trecut, dar…

Când îți oferi gratis cunoștințele pe care le-ai dobândit stând ore-n șir pe net, citind, traducând, învățând, mergând la cursuri, etc. iar cei cărora le oferi se șterg în cur cu ele… adică continuă să-și plângă de milă și să refuze să învețe ceva, să accepte orice loc de muncă și să-și construiască un viitor decent aici, no atunci  îți dai seama că strici orzu’ pe gâște și mai bine îl păstrezi pentru cei care chiar vor să facă ceva.

Da, mă bur nespus c-am întâlnit români care chiar au făcut ceva. Care m-au făcut să fiu mândră că-s și io româncă!

Dragii mei, vă mulțumesc!

(și celor 100 de urmăritori, bineînțeles!)

With love,

Aura B. Lupu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Reclame

6 gânduri despre „100

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s