N-am mai fost singuri acasă de nici nu mai știu când.

Vlad e în Viena la studii iar Sergiu în Praga cu prietenii, într-un „City break”.

Plimbăreți – ca mă-sa – amândoi.  🤣🤣🤣

Și chiar dacă la început mi s-a părut casa cam pustie fără ei, acum îmi place. E ceva… interesant. Ceva de care mi-am dat seama că-mi era… dor.

Nu mi-a fost frică niciodată de singurătate. Din contră, am căutat-o și-am dorit-o de multe ori. Savuram mersul pe jos de la fabrică spre casă, noaptea târziu, când eram doar eu, cerul înstelat, pisicile pe garduri și câinii scăpați din lanțuri…

Nu trecea nicio mașină. Liniștea era aproape deplină. Doar câte-un miorlăit sau câte-un lătrat o mai tulbura. Și pașii mei…

Când ai nevoie să-ți aduni gândurile, să-ți faci planuri și ordine în viață, n-o poți face în mijlocul mulțimii. E ca și când te-ai spovedi în gura mare sau ți-au striga rugăciunile în biserică, în loc să le șoptești.

Anumite lucruri se fac în singurătate. Anumite răni se vindecă în liniște. Și anumite stări se simt doar dacă ești tu cu tine. În solitudine găsești cele mai clare răspunsuri. Cele mai simple soluții. Cele mai sigure rezolvări.

E o modă să punem totul pe masă. Să ne expunem mațele la soare și să spălam rufele în public. Ce-am mâncat, ce-am făcut, ce-am dres, ce-am simțit, ce-am visat, ce-am dorit, de ce am plâns și cum am suferit. Totul se afișează și se declară public.

Însă…

Zumzetul ăsta permanent, hârșâiturile și scrâșnetele, trosnetele și scârțâiturile, râsetele și plânsetele, dacă ne însoțesc permanent, la un moment dat ne și obosesc.

E nevoie, din când în când, de-o pauză. De… liniște. Tăcere. Singurătate.

Nu fugiți de ea.

Căutați-o. Măcar din când în când.

Acceptați-o și îmbrățișați-o.

N-o lăsați să vă deprime și să vă întristeze.

De fapt singuri nu suntem niciodată.

Avem tot timpul pe cineva cu noi.

Și doar de noi depinde ce fel de companie e: plictisitoare și deprimantă sau liniștitoare și  interesantă?

Pentru că ne avem noi, pe noi. 🙂

Când ne place de ceea ce – și cine – suntem, atunci singurătatea nu mai este o pedeapsă. Devine-o bucurie.

Și, din când în când, e chiar o necesitate.

With love,

Aura B. Lupu

❤