Aș mai…

Mâncat-ați vreodată cocorăzi? Frământate de mâinile lu’ mămica, puse să crească lângă sobă și-acoperite c-un ștergar, iar tu căscând ochii de mirare cum un pumn de aluat poate crește atâta, de mai o dat pă din-afară dup-un ceas…

Da’ pogăcele ce se topesc în gură și-ți frig limba, că nu mai poți răbda până să răcesc? Plăcinte cu urdă și cu buruieni (cozi de ceapă verde și mărar proaspăt, tocate mărunt, adică) ce miros până-n drum și-i musai să lași joaca și să meri în casă?

Colăcei unși pe de-asupra cu gălbenuș de ou, aurii și fierbinți, ce-ți încălzesc mînurile înghețate iarna de la atâta dat cu sania?

Uăici prăjite-n oloi și bureți iuți arși pă plită, cu brânză de-aia iute? Balmoș cu groștior, lapte muls prospăt, direct din badog, ai (usturoi) zdrobit, amestecat cu oloi și sare și uns pă pită, de post?

D-apoi pită de casă, cu unsore și cu ceapă, mămăligă cu silvoiț, ratută cu jumeri, slănină scrijelită și prăjită-n foc? Și unsorea ce curge din ea pusă pe pită, cu sare de-aia mare și grunjosă? Silvoițu’ din prune bistrițene, scos din căldare pă frunze de varză și mâncat afară, pă banca lui tușa Tină?

Pomițe furate di la tușa Pocaită, cireșe di la cheșu’ Bădiuc și mere de vară di la noi din gredină, când mica și ticu erau duși la lucru?

Io am mâncat. Și-aș mai mânca…

Și-aș mai străbate pădurile Cuzdriorii după lăcrimioare și după ciuperci. După frăguțe și după hribe. Aș mai mere pă Stanca Pocosului cu ceilalți copii di pă uliță, să facem foc și să prăjim slănină (da’ fără să mai aprindem și pădurea de data asta!).

Și-aș mai mere la baraj la scăldat, cu covoarele la spălat la bălătroc și pă Hidacut să ne dăm cu sania.

Da. Aș mai…

Cu iubire,
Aura B. Lupu

Reclame

8 gânduri despre „Aș mai…

  1. A republicat asta pe Aura B. Lupu și a comentat:

    Mâncat-ați vreodată cocorăzi? Frământate de mâinile lu’ mămica, puse să crească lângă sobă și-acoperite c-un ștergar, iar tu căscând ochii de mirare cum un pumn de aluat poate crește atâta, de mai o dat pă din-afară dup-un ceas…

    Apreciază

  2. Lasă că lăcrămioare mai găsim noi… Însă le ștergem iute, până a nu ne vedea cineva.
    Acele bucate hrănit-au cândva sufletul. Iar acum, ne ținem din ele ca ursul din grăsime, iarna.
    Aveam niște plopi care străjuiau semeț curtea noastră, aduși de tata de pe luncă. Era un fel de semn că a ctitorit Școală Generală. După ce a pus peste tot pe marginea drumului de acolo, îngrădind frumos terenul de fotbal, și curtea școlii, câtă era, încă i-au ajuns să aducă și acasă. 4 plopi. Calvarul copilăriei mele! Crescuseră mari, înalți și frumoși. Dar lăsau o frunză…Pe luncă nu se sinchisea nimeni. Însă acasă era urâtă, că acoperea iarba. Și atunci târnul (mătură mare din nuiele) îmi revenea mie, pentru a le strânge. Muncă sisifică, pentru că nu se isprăvea niciodată, dar considerată mai ușoară, ca pentru mine, care cu mintea mereu rătăcită 🙂 apăream cam bolnăvior în ochii celor mari. Și pentru că am fost luat în râs de niște băieți ce băteau mingea pe drum, m-am răzbunat, așa cum numai o minte ca a mea putea urzi răzbunări. Am ales niște frunze verzi, frumoase și lucioase. Le-am spălat, le-am tocat frumos în șuvițe lungi și subțiri, fără codițele acelea mai lemnoase, am pus sare, ulei și oțet și i-am poftit pe băieți la salată. Nu era nimeni în afară de mine acasă și copiii au venit. Altfel, de părinții mei se rușinau.
    -Ce e asta?
    -Salată de Plauvance! (citește Plovans, franțuzit)
    -De unde?
    -Din Franța. A cumpărat tata de la oraș…
    Au mâncat tot, să mai fi fost. Iar eu mă uitam cu ochi mari și nu-mi venea a crede că am fost crezut.
    -Bună?
    -Buuună. Mai e?
    -Nu, că e destul de scumpă.
    N-au mai râs de mine după aceea. Își vedeau de jocul lor din mijlocul drumului. Ba m-ar fi primit și pe mine dacă mi s-ar fi permis de la „autorități”. Dar tata considera că mie „mi-ar sta rău”… 🙂
    Totuși de multe ori după aceea, am fost ispitit să gust și eu din frunzele de plop. Poate mai știi, chiar or fi fost bune?!

    Apreciat de 1 persoană

  3. Hee… Cu ce-am mai făcut eu poftă! Cu salata de plovans. Măi și măi. De parcă ar fi trecut neobservate crezi, cocorăzile, pogacele, plăcintele cu urdă și cu buruieni…Auzi, auzi!… Colăceii aurii, unși cu ou, uăici prăjite în oloi (?)….Balmoș cu groștior, ratută cu jumări…ce-a mai fost, frate? Că dansau pe dinaintea ochilor numai minunății savuroase fără să recunosc din ele decât buna mămăligă, dar care păreau așa aromitoare astfel descrise, că limba îmi pulsa pe cerul gurii și scotea sunete din papilele gustative de ziceai că-i xilofon…
    Ce să zic…
    Dar știu cum este. Tata fiindcă a lucrat la sfatul popular, a ajutat multe familii nevoiașe care îl rugau să-i cunune. Că de…trebuiau niște bani totuși. Nici noi n-aveam, dar i se părea că își face pomană cu oamenii. Nu se înșela, știu sigur! Urmarea este că eu acum sunt nașul multor fini pe care nu-i cunosc și nu i-am prea știut nici când eram copil. Mă obișnuisem ca majoritatea celor cărora le spuneam „Bună ziua” să-mi răspundă cu: „Să trăiești, nășicule!” 🙂
    Dar odată m-a luat după el pe la unii, cărora avea să le facă o cerere, o ceva, n-am știut nici atunci, că nu eram lăsat să-mi bag nasul în treburile oamenilor mari. Știind unde mergem, mama a pregătit o bocceluță cu câte ceva, hăinuțe, dulciuri și niște jucării pe care nu le mai băgam eu în seamă. Când au desfăcut copiii bocceluța și s-au încăierat pe ele, parcă redeveniseră interesante și pentru mine. Dar ce să vezi! Pe la noi este obiceiul ca dacă surprinzi un om la masă, să fii poftit la ea. Neapărat!…Dacă ești cuminte, mulțumești și refuzi: „Tocmai am mâncat”. Nici nu era minciună în cazul nostru. Am plecat la o oră după ce prânzisem. Dar ce te faci cu un copil prost, cum eram eu pe atunci. (Acum sunt schimbat, că am mai îmbătrânit 🙂 ). Oamenii ne-au poftit cu jenă, pentru că mâncarea era sărăcăcioasă. Mămăligă cu unt, la strachină, pe o mescioară mică. Parcă era din Albă ca zăpada. Pentru mine toate însă, erau minunății. Am înșfăcat lingura de parcă scăpasem de la Auschwitz și eram nemâncat cu zilele. Până la urmă a ieșit totul cu bine. Măcar că l-am rușinat la început pe tata. Însă oamenilor li s-au luminat ochii în cap, de sinceră bucurie. „Ia uite ce-i mai place nășicului…”, se încântau ei, râzând din tot sufletul lor.

    Apreciat de 1 persoană

  4. Condei ești extraordinar, zici că ai o desagă fără fund cu povești care mai de care mai minunate și mai frumoase! 😍😍😍
    Și ca să desăvârșesc povestioara mea și să nu rămâi nedumerit că no, io am crezut că tătă lumea știe ardelenește 🤣 hai să explic: uăici -ciuperci, oloi- ulei, balmoș – hm… un fel de mămăligă da’ fiartă-n zer de oaie, groștior-smântână proaspătă, ratută – omletă, silvoiț – gem de prune fiert în căldare, afară în curte la foc de lemne.
    Cred c-am acoperit o țîră din necunoscute… 😉
    Și ce să fac no cu bărbatu’ iesta-l mieu, dac-o rămas copil gâlgăricios🤣😂?
    Pofticios, adică…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.