Aseară am ieșit cu Edi la plimbare în pădure. Printre crengi am intuit (mai mult decât văzut) apusul. M-am grăbit s-ajung la marginea ei ca să-l văd mai bine. Era însă deja trecut… Apus… 🌅🌅🌅
Dar cerul strălucea încă, crengile le vedeam scăldate-n auriu și parcă plutea în aer ceva… Era o liniște, o seninătate și-o pace ciudată… Vântul s-a oprit. Păsările au tăcut. Edi s-a lipit de picioarele mele și-a stat liniștit, și el… Dintr-o dată mi-era parcă frică și să respir, să nu-ntrerupt ceva, deși habar n-am ce… Am rămas în expectativă și-n contemplare. Ce-a fost și mai ciudat e că mi s-au umplut ochii de lacrimi, am simțit o răcoare ce mi-a făcut pielea de găină și, dintr-o dată, mi-au venit două versuri în minte… și vag amintirea unui cântec:
It’s a new day
It’s a new life…
De dimineață m-am trezit la fel…