Culmi

E foarte fain să ai aspirații înalte, vise mărețe și țeluri grandioase. Da’ mai știu io o epocă în care tematica a fost asta și-ați văzut cu toții unde-am ajuns. 😦
De la măreție la sărăcie, de la înălțime ne-a cam luat cu amețeli iar grandomania ne-a pus capac.
Și-am ajuns să ne luăm lumea-n cap mulți dintre noi și să căutăm simplitatea, siguranța și confortul. Care-s mai lumești, mai pământene și mai bine ancorate-n realitate.
Nu vreau să uit cine sunt. Nu vreau să uit de unde-am plecat. Nu vreau să fac frumos doar ca să ajung în sfere înalte și cercuri simandicoase. Cu nasu’ pe sus și-mbătată de propria-mi măreție, s-ar putea să cad în bot. 😜
Așa că mai bine fac cum știu io: simplu. Fără false pretenții, fără „îmbunătățiri” menite să atragă publicu’ și fără artificii, care-ar putea să-mi aprindă curu’. Las’ mai bine să rămân cu el intact și botu-ntreg. 😉
Întotdeauna când am știut că sunt așteptări mari de la mine, mi-am dat cu stângu-n dreptu’ și-am picat în nas. Serios. La festivitatea de premiere din liceu, la sfârșitul clasei a XII-a, când m-am dus să-mi iau diploma (am luat și io într-un final, la spartu’ târgului, un premiu III) m-am împiedicat de cabluri de era cât pe-aci să mă-ntind cât eram de lungă pe asfaltul curții.
Într-o tabără tot așa, am cântat și io un cântecel și ori era juriu’ surd, ori prin cine știe ce miracol am cântat frumos, mi-au dat premiu-ntâi. Când mi-au anunțat numele am căzut pe scări.
Da, nu pot spune despre mine c-aș fi elegantă și grațioasă ca o lebădă. Îs herleșă, tutulucă și-mpiedicată. Toți papucii mi-s beliți. N-am nicio pereche fără urme, sandalele de vară-s praf, că nu știu cum reușesc de la prima purtare să le frec de asfalt și să rămân fără partea din față.
Mă rog, ce vroiam io să vă scriu e să n-aveți așteptări. Nici de la mine, nici de la alții da’ nici de la voi!
Și-așa n-o să fiți dezamăgiți. 😉
Pentru că așteptările astea de orice fel, sub orice formă și-n orice context sau împrejurare stresează. Agasează. Și enervează (pe mine cel puțin!).
E ca și când cineva-ți suflă-n ceafă. E o presiune și-o împingere de la spate. O forțare nedorită.
Nici pe stradă nu-mi place să simt pe cineva la un pas în urma mea. Ori mă depășește și-și vede de drum ori păstrează distanța.
Doar ca să „dau bine” și să par că-s nu știu cum n-o să mă vedeți „prestând mumos” și fluturând din gene.
Să m-apuc acum să scriu științifico-fantastic, să am postări și cugetări filozofice și profunde, iar din 10 cuvinte voi să înțelegeți vreo două… no way!
Așa că stimabili și distinși vizitatori, dacă intrați pe blogul meu în căutare de-un limbaj elevat, de-o atitudine superioară, nobilă și rafinată, nu stați prea mult că s-ar putea să vă șochez și să vă ia cu inima.
Io-s simplă. Ne-rafinată, ne-stilizată și ne-tunată. Îs așa cum m-a lăsat Dumnezeu pe pământu’ ăsta, fără artificii, fără retușuri și fără false pretenții.
Scriu simplu și din suflet.
N-aveți alte așteptări de la mine că le-aveți degeaba.
Iar cei care căutați discuții pline de profunzime, analize literare și combateri filozofice ați greșit pagina.
Ceilalți cititori, care știți deja cine sunt și câte prune am în straiță, stați dragilor liniștiți.
Cu tot cu vise împlinite, cu țeluri atinse și pășit pe culmi mărețe, tot Aura sunt și tot cu drag vă țuc pe toți!

Cu dragoste,
Aura B. Lupu

Culme

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s