Pelin

5 ani…
Atât se pare că este durata maximă de rezistență pentru mine, personal.
5 ani de abuzuri în căsnicie: 1992-1997
5 ani de sclavie: 2002-2007
5 ani de rezistență la schimbare: 2010-2015
Este de-a dreptul fascinant acum să conștientizez ciclicitatea întâmplărilor determinante și hotărâtoare din viața mea.
89-99-2009… de abia aștept 2019-le 
87-97-2007-2017… 🦋🦋🦋🦋
Ani de importanță majoră pentru viața mea.
Fiecare întâmplare din acești ani îmi doresc s-o aștern pe hârtie. S-o transform într-o carte… sau mai multe. 
Da, o nouă provocare. 
Până atunci hai să vă povestesc un pic de ’89.
Mulți vă aduceți aminte, nu? Suntem generația de sacrificiu.
Generația care, cred io, am avut cele mai minunate vise, cele mai mari speranțe și cele mai înalte așteptări.
Și-am fost cel mai tare… dezamăgiți (asta ca să mă exprim frumos! 😜).
Revoluția m-a prins în ultimul an de liceu.
Deși acel an a venit la pachet c-o trădare și-o suferință imensă, revoluția mi-a readus speranța.
Într-o lume mai bună, într-o viață mai fericită, într-un viitor mai luminos.
Senzația aceea de libertate, sentimentul copleșitor de fericire, participarea la o transformare atât de însemnată, trăirea unui moment istoric, toate acestea mi-au adus exact ceea ce aveam eu atunci nevoie: speranța.
La 18 ani primisem prima lovitură de la viață. Primul șut zdravăn în cur. Trăisem prima mare dezamăgire.
Eram total nepregătită și complet imatură.
Și-o meritasem din plin, fie vorba-ntre noi .
Da’ no, asta nu mă scutise de suferință, nemeritată sau nu, io eram praf.
Eh, revoluția a adus raza de speranță. Mi-a redat avântul necesar și elanul potrivit.
Din păcate însă nu pentru mult timp…
Cred că de asta și gustul de acum este ATÂT de amar.
Toate speranțele, așteptările și visurile de atunci s-au prăbușit rând pe rând, ca un castel din cărți de joc…
Îmi imaginam o țară minunată, cu oameni frumoși și luminoși, fericiți și împliniți, un viitor strălucit și-o țară liberă și prosperă…
La 18 ani nu mi-a trecut nicio clipă prin gând c-o s-ajung să trăiesc într-o altă țară decât România…
Acum, după 29 de ani, îmi amintesc cu durere. Cu regret. Și cu multă părere de rău…
Am participat la un moment istoric. Dar… degeaba.
Ăsta-i sentimentul de azi. Iertați-mă, dar asta simt. 😪
C-a fost zadarnic. Că toți cei care-au murit atunci, au murit degeaba.
S-au sacrificat pentru… nimic. 😪😪😪
Pentru îmbuibați și parveniți, pentru cocalari și pițipoance, pentru vânzători de țară și de neam, pentru copii ai străzii și cerșetori, pentru câini fără stăpâni, pentru un sistem de sănătate corupt și mizer, pentru un sistem de învățământ depășit, pentru bătrâni neputincioși, abandonați, uitați și-n cele din urmă uciși de-un sistem putred și corupt…

Da, gustul e-al naibii de amar…

Cu dragoste,
Aura B. Lupu

ramura-de-pelin

Donație

Vă place ceea ce citiți? Aici puteți sprijini autoarea. Mulțam fain!

€1,00

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s